Cu ani și ani în urmă, pe când profesam într-o școală din localitatea mea, am derulat un proiect pe o temă care începuse de un timp să fie din ce în ce mai mult luată în discuție: problema copiilor care rămâneau singuri acasă, pentru că părinții plecau în străinătate, la muncă. România intrase deja în perioada în care românii descoperiseră posibilitatea de a merge în afara țării pentru a munci pe bani mai mulți, lucru care le permitea să-și acopere din datoriile pe care le aveau la bănci sau să-și ridice nivelul de trai.
Exodul părinților a afectat, bineînțeles, copilul rămas acasă cu bunici sau alte rude. Copiii care își duceau viața departe de părinții lor au devenit repede subiect de discuție și de analiză. De la diverse instituții ale statului sau organizații, până la școlile în care învățau acești copii, toți se străduiau să ia atitudine într-o formă sau alta față de situația acestora. Școala noastră s-a aliniat și ea tendinței, mai ales că și la noi în școală se aflau numeroși copii aflați în această situație.
Am zis că, dincolo de statistici, chestionare, grafice și rapoarte, mai importat ar fi să aflu ce se află în sufletului copiilor cu părinții plecați în străinătate. De aceea le-am cerut acestora să îmi scrie în câteva rânduri ceea ce simt ei față de părinții lor, față de plecarea lor și față de faptul că nu îi văd cu lunile. Mi-a fost teamă că poate intru prea mult în intimitatea lor și că elevii vor avea rețineri și nu vor dori să își dezvăluie sentimentele. Dar m-am înșelat, căci stările lor sufletești au ieșit la suprafață așa cum iese uleiul la suprafața apei, și-au deschis sufletul și au scris cu toată sinceritatea gânduri care m-au răvășit.
Când le-am citit rândurile, am înțeles ce grozăvie se petrece în sufletul acestor copii și cât de rău le face o societate care nu e capabilă să-și țină părinții acasă, lângă copiii lor. Unii dintre ei păreau să înțeleagă ceea ce fac părinții pentru ei și vorbeau despre un sacrificiu al acestora. Alții aveau răbufniri în care se simțea durerea traiului fără prezența unui părinte, iar cuvintele lor sunau a pedeapsă. Alții se detașaseră atât de mult de părintele plecat, încât nici nu-i mai simțea nevoia. Dar dincolo de toate aceste amestecuri de sentimente, răzbătea ca un vuiet fără ecou o singură idee: aceea de dor, de gol imens.
Astăzi, părinții continuă să plece. Copiii noștri aleg de multe ori să plece și ei, la studii sau direct la muncă. Ne-am obișnuit cu plecările și nu mai facem o tragedie din faptul că încă sunt copii care trăiesc cu bunicii, socializând cu părinții doar prin intermediul telefonului și al camerei web. Dar dincolo de obișnuință și de acceptare, rămâne acel gol imens de care mi-au vorbit copiii, care s-ar traduce printr-o viața incompletă, trăită pe jumătate, între plecări și veniri, între bucurii și dezamăgiri, între așteptări și regăsiri.
Rândurile de mai jos sunt grăitoare în acest sens.
Alexandra – a V-a
Mă numesc Alexandra, am 11 ani şi învăţ la școală. De când sunt mică, tatăl meu pleacă mereu în alte ţări. Uneori mă simt singură şi îmi este foarte dor de el.
Când vine acasă, încep să-i umblu nerăbdătoare prin valiză, să văd ce mi-a adus.
De regulă, el este plecat cam un an; în perioada asta, de multe ori mă simt foarte singură.
*
Elena –a V-a
Mama mea este plecată în Italia de 3 ani. De atunci, nu mai ştiu nimic de ea întrucât nu a mai ţinut legătura cu mine. Nici nu-mi mai amintesc bine cum arată, aşa că nu-mi este deloc dor de ea. Sunt înconjurată de dragostea tatălui meu, a bunicilor, a unchilor şi a mătuşii mele. Nu-mi lipseşte nimic din ceea ce-mi doresc, aşa că sunt un copil fericit.
*
Iuliana – a VII-a
Mama mea este plecată în Italia de un an, iar eu stau împreună cu mătuşa şi verişorii mei, căci tatăl meu a murit.
Lipsa ei şi dorul sunt acoperite de convorbirile telefonice purtate zilnic şi de rudele care mă încurajează, zicându-mi că mama este plecată deoarece lipsa banilor este mare, iar ea ne ajută să o depăşim.
Toţi copiii care nu au părinţii plecaţi în străinătate şi-ar dori ca acest lucru să li se întâmple, dar dacă ar şti cum este fără ei, şi-ar schimba părerea.
Eu cred că toţi părinţii care au plecat de acasă au făcut-o din lipsa banilor sau din cauza unor nevoi speciale.
*
Emanuela – a V-a
Ce cred despre mama mea?
Eu cred că e foarte bine fără ea. Nu-i duc dorul şi nici nu o să-i duc dorul vreodată, pentru că e o mamă care își părăsește copiii și care aduce mereu ceartă.
Nu cred că va mai veni vreodată şi nici nu vreau să mai vină. Rareori când sună, dar în perioada asta nu m-a mai sunat. Pachet trimite foarte rar şi totuşi în perioada asta nu a mai trimis deloc şi nici nu am nevoie.
Tatăl meu îmi dă tot ce-mi trebuie: bani de pachet, de hrană, de îmbrăcăminte şi tot ce am nevoie. N-am nevoie de mama. Cât a fost atâţia ani în Italia… N-o iubesc şi nici n-o voi iubi vreodată.
*
Daniela – a VII-a
Mă numesc Daniela şi sunt în clasa a VII-a. Tatăl meu este plecat în Cehia şi vine acasă de două ori pe an. Eu mi-aş dori să vină mai des, deoarece, când este acasă, atmosfera din familie este mai bună, toți suntem fericiţi.
Deoarece acest lucru nu se poate, mi-aş dori să îi fac o vizită fără să ştie, să îi fac o surpriză.
Apreciez enorm sacrificiul pe care îl face ca nouă să ne fie bine, cu toate că îmi lipseşte enorm.
Sper să îl pot răsplăti pentru tot ce face pentru mine şi ca într-o bună zi să se întoarcă definitiv acasă.
Este un tată foarte bun şi de aceea încerc să fiu o elevă silitoare, pentru a-i demonstra cât de mult îl iubesc.
*
Mădălina – clasa a VIII-a
Un gol imens
Mama… mama este fiinţa pe care nimeni nu o va putea înlocui vreodată.
Cu toate că mulţi dintre noi nu realizăm ce poate face o mamă pentru binele copilului său, eu înţeleg acum cel mai bine că plecarea ei de langă mine nu este decât un sacrificiu pentru a-mi asigura un viitor mai bun. Lipsa ei şi dorul sunt acoperite de convorbirile telefonice purtate zilnic şi de rudele care mă încurajează, zicându-mi că mama este plecată deoarece lipsa banilor este mare, iar ea ne ajută să o depăşim.
Toţi copiii care nu au părinţii plecaţi în străinătate şi-ar dori ca acest lucru să li se întâmple, dar dacă ar şti cum este fără ei, şi-ar schimba părerea.
Deseori îmi aud prietenele spunând:
-Of, iar m-am certat cu mama! Ce noroc ai tu! Ce bine ar fi dacă ar pleca şi mama mea!
Dar numai eu ştiu ce este în sufletul meu şi aş da orice să o ştiu pe mama lângă mine.
Câteodată simt nevoia să vorbesc cu cineva şi să mă descarc într-un fel, însă mi-e teamă că nu voi fi înţeleasă şi ştiu că nimeni nu îmi va putea da sfaturi atât de sincere precum mama.
Păstrez cu tristeţe în suflet amintirea zilelor când ieşeam de la scoală, mă grăbeam să ajung acasă, intram pe uşă şi o întrebam pe mama: Ce mâncare avem?
Acum… nimic nu mai e la fel, deoarece nici tatăl meu nu mai este alături de mine. De curând a plecat şi el , iar acum îmi este din ce în ce mai greu, pentru că stau numai cu bunica.
Cred că vârsta de paisprezece ani este una fragilă şi simt un gol imens în suflet când văd alţi copii de vârsta mea care nu îşi preţuiesc părinţii.
Îmi doresc foarte mult să-mi petrec sărbătorile alături de părinti. Dar din păcate acest lucru nu se poate indeplini.
Apreciez enorm sacrificiul pe care il fac ca mie să-mi fie bine, cu toate că îmi lipsesc enorm.
Sper să îi pot răsplăti pentru tot ce fac pentru mine şi ca într-o bună zi să se întoarcă definitiv acasă. In momentul de faţă însă nu vreau decât să intru la un liceu bun, pentru ca părinţii mei să fie mândri de mine şi să vadă că sacrificiul lor nu este în zadar.
*
Oana – a VII-a
Am 13 ani şi de 6 ani tatăl meu este plecat în Cehia. Aveam 6 ani când a plecat. Nu ştiam ce se întâmplă, sau de ce pleacă, sau când se întoarce. Abia când am crescut mai mare am înţeles de ce a plecat.
De 6 ani nu l-am văzut decât în poze. De multe ori mă întreb cum ar reacţiona tata, dacă ar fi aici. Atunci când, de exemplu, mama nu mă lasă undeva sau să fac ceva, tata oare m-ar fi lăsat?
Acum stau cu mama, dar uneori simt nevoia să vorbesc şi cu tata. Îi simt lipsa şi simt că nu ştiu nimic despre el, chiar dacă e tatăl meu.
*
Elena – clasa a VII-a
Departe de părinţi
Bună! Sunt în clasa a VII-a, iar părinţii mei sunt plecaţi în străinătate de când eram în clasa a II-a, adică de 5 ani. Ţin minte şi acum momentul acela al plecării lor. Ştiu că am rămas cu privirea aţintită la autocarul în care se aflau. Lacrimile îmi erau şterse de bunica mea, care şi acum este alături de mine, orice ar fi.
De atunci, din acel moment, am devenit mai matură, gândesc altfel şi sunt de părere că un copil ai cărui părinţi pleacă de lângă el gândeşte altfel.
Îmi văd părinţii destul de rar, cam în fiecare vacanţă; ori mă duc eu, ori vin ei o lună, depinde de perioadă. In rest, vorbim zilnic la telefon, vorbim prin mesaje, pe messenger şi ne vedem prin camera web.
Uneori mă simt singură, iar atunci când văd alţi copii însoţiţi de părinţii lor îi sun şi eu pe ai mei să le aud vocea. Imi e dor de ei şi le simt lipsa. Ei sunt singurii care mă înţeleg cu adevărat. Faptul că sunt departe de mine mă face să-i iubesc din ce în ce mai mult.
E de ajuns să stai un an fără părinţi, că se formează un fel de gol în suflet… De fiecare dată despărţirea e şi mai grea, iar atunci când îi aştept îmi spun că mult a fost, puţin mai este.
Acum aştept vara ca să-i pot revedea.
Îmi iubesc părinţii extrem de mult şi sunt conştientă că pentru mine sunt plecaţi departe. Îi iubesc!
*
Mara – a VI-a
Tatăl meu este plecat în Spania, Madrid. A plecat acolo din cauza datoriilor mari pe care le avem la bănci. A avut noroc de un om care l-a angajat şi acum este instructor la sală.
Pe lună ne trimite câte 200 de euro.
Mai vine în ţară vara, câte o săptămană sau o lună. Dar chiar şi aşa este insuficient. Ne-am dori să stea mai multă vreme aici, dar lipsa banilor face acest lucru imposibil. Ne este foarte dor de el şi este foarte greu să trăieşti fără unul din părinţi, deoarece lucrurile pe care le făceam cândva împreună, acum sunt imposibile.
*
Andrei – a V-a
Mama a plecat din tară ca eu să am de toate. Pe de o parte îmi este bine, pe de altă parte, nu, pentru că văd când alţi copii vin cu mamele lor, iar eu sunt doar cu tata. Dar şi el este important.
Eu simt un gol imens în inimă când pleacă mama, iar atunci când se intoarce, sunt cel mai fericit băiat de pe pămant.
Mama îmi trimite tot ce vreau, dar şi tata la fel, îmi dă de toate.
Când pleacă, mama stă câte 8 luni, iar când vine mi se pare că stă foarte, foarte putin. Ea s-a dus in Italia ca eu să am tot ce-mi doresc şi să am un viitor foarte bun.
Când mama este plecată, sunt mai apropiat de tata, iar când se întoarce, sunt apropiat de amândoi.
Mama mă sună în fiecare zi şi îmi cere să am grijă la scoală şi atunci când traversez.
Pe mine mă mai ajută mătuşile şi verişoarele mele din partea mamei, dar şi a tatălui. Mă duc des la sora mamei, ca să vorbesc cu mama pe internet şi să o văd prin camera web.
*
Andreea – a VIII-a
Sentimente pe jumătate
Totul a început cu plecarea tatălui meu în Italia, pentru a aduce familiei mele tot ce îşi doreste.
La început am luat totul ca pe o joacă şi am crezut că nu o să fie prea greu. După câteva zile am început să simt lipsa tatălui meu şi să am momente de tristeţe în care îmi doresc ca tata să fie lângă mine şi să mă încurajeze. Dar plecarea lui a adus şi ceva bun: sunt mai apropiată de mama şi ne simţim ca două surori. Acum ne înţelegem foarte bine, dar lipseşte în continuare ceva: tata.
De câteva zile îmi pun unele întrebări: e mai bine aşa? Răspunsul l-am găsit: Nu! Unii adolescenţi îşi doresc ca unul din părinţi să plece în străinătate şi aşa îmi doream şi eu când uneori tata mă certa, dar acum ştiu că nu e bine asa. Deşi tata e şofer pe tir şi călătoreşte prin toată Europa, nu este deloc fericit, deoarece nu îi are pe cei dragi alături.
Există momente când îmi doresc să las totul baltă doar ca să-l revăd. Dar ce putem face noi, copii? Nimic! Mai este puţin până când tatăl meu se va întoarce, dar ştiu că va trebui să plece din nou. Părinţii mei se gândesc să plece amândoi acolo, iar eu şi fratele meu să rămânem cu bunicii. Cum o să supravieţuim? Viitorul ne va răspunde la această întrebare.
Tot ce ştiu e că, atunci când voi creşte mare, nu o să fac la fel, aşa că mai bine învăţ acum, pentru ca mai târziu să nu sufăr după cei dragi.
*
Alice – a VI-a
Mama
Este o zi friguroasă de iarnă. Mai este foarte puţin timp până când mama va veni din Italia şi va fi în sfârsit acasă. Mi se pare că timpul trece foarte greu, pentru că mă gândesc la ea zi şi noapte. Mă gândesc şi sunt foarte ingrijorată pentru când ea va pleca de acolo, pentru că drumul este foarte periculos. Sper să nu mai fie la fel ca anul trecut, când a fost ceaţă foarte deasă, drumul a fost obositor şi s-a ajuns cu întârziere în România.
Chiar dacă mama va veni acasă, la familia noastră, ştiu că foarte repede va trebui să se întoarcă iar in Italia, pentru a-şi continua studiile. Face un efort foarte mare, dar eu sunt foarte mândră de ea şi îi mulţumesc că este atât de bună.
*
Radu – clasa a VII-a
Pentru mine cele mai grele sunt plecările. Toată bucuria de atunci când mama se întoarce dispare și totul se transformă în lacrimi. Ultima dată când mama a plecat a fost cel mai greu. Mama plângea, ca de fiecare dată. Înainte de a urca în mașina, mi-a mai făcut încă o dată semn cu mâna. I-am văzut doar ochii în lacrimi. Lângă mine, bunica plângea și ea. Eu am strâns tare din pumni și mi-am stăpânit lacrimile cât am putut. Sunt mare de acum și nu am mai vrut să plâng.
19/02/2021
