Mergând pe drumul european E60, dinspre Târgu Mureș către Brașov, în dreptul localității Bunești am observat indicatorul care semnaliza drumul către satul Viscri. A fost de-ajuns doar un schimb scurt de privire pentru a decide brusc că este momentul să facem un mic ocol, pentru a vedea în sfârșit acest sat renumit prin faptul că însuși prințul Charles vine deseori aici pentru a se relaxa. Ia să vedem și noi satul care a reușit să vrăjească un prinț, ne-am zis și am părăsit rapid șoseaua pentru a lua drumul spre Viscri, aflat la doar 8 km. depărtare.
După ce am lăsat în urmă ultimele case ale Buneștiului, a început deodată să ne cuprindă îndoiala, observând că drumul se face tot mai rău și că din șoseaua europeană ajunseserăm pe un soi de șosea desfundată, foarte greu accesibilă dacă vremea nu ar fi fost frumoasă. Acesta să fie drumul cel bun? ne tot întrebam, convinși amândoi că sigur nimeriserăm pe un drum nepotrivit și că prințul nu are cum să vină în Viscri tot pe acolo, mergând în hopuri până în satul ce-i este atât de drag. Cu siguranță există un drum mai bun, iar noi îl nimeriserăm taman pe cel mai rău dintre ele. E adevărat că, așa cum era, umbrit bine de copacii semeți de pe margine, ar fi fost chiar plăcut să mergi pe el, dacă șoseaua ar fi fost bună, mai ales că de la o vreme, undeva în depărtare începuse să se observe acoperișurile roșiatice ale unei mari construcții, spre care tot ne aruncam curioși privirile.
Intrarea în satul Viscri avea să ne sporească uimirea. Ne așteptam să găsim în Viscri un sat al zilelor noastre, modernizat, tehnologizat, activ și energic, așa cum s-ar fi potrivit unui prinț venit dintr-una dintre cele mai agitate capitale europene. Dar nu, ne înșelam, căci Viscri-ul mi s-a părut, încă de la intrare, un sat uitat de timp, în care oamenii locului își duc traiul liniștit, după propriile rânduieli, indiferenți la lumea civilizată aflată la doar 8 km. depărtare de sat.
Nu am să uit niciodată intrarea în sat, spre strada principală a satului, la fel de desfundată ca și drumul pe care tocmai veniserăm. Undeva în marginea satului, cu câțiva metri înainte de indicatorul care anunța intrarea în Viscri, un copil total indiferent la trecerea noastră pe acolo încărca pietre într-un soi de căruț la care înhămase un câine. Era o joacă a copilului? Trebuia să ducă pietrele undeva? Cine știe? Cert este că atât de în urmă m-a dus această imagine, încât instant mi-a apărut în minte imaginea Fefelegei din povestirea lui Ion Agârbiceanu, sărmana femeie care abia-și ducea existența cărând pietre cu ajutorul bâtrânului ei cal, Bator. Am trecut pe lângă acel copil nevenindu-ne să credem ceea ce vedeam și am pătruns în satul care se întindea în fața noastră, foarte liniștit în dimineața aceea de vară.
Viscri este un sat din județul Brașov, aflat la doar 8 km de șoseaua ce leagă Brașovul de Sighișoara. Locuit inițial de secui, apoi de sași, satul ar fi rămas cu siguranță așa cum a dăinuit atâta vreme, lipsit total de atenția autorităților și a turiștilor, dacă nu s-ar fi întâmplat să fie descoperit de prințul Charles, care i-a văzut rapid farmecul, dar și potențialul și care l-a făcut repede cunoscut pe plan turistic. Acum, străbătând la pas satul, mă tot întrebam ce are specific acest sat, ce îl scoate în evidență, de a putut trezi interesul unui englez care a văzut întreaga lume? De ce să-ți dorești să lași în urmă agitația lumii civilizate, pentru a te refugia într-un sat lipsit de facilitățile lumii moderne, aproape încremenit în timp, un sat în care apa este încă scoasă din cișmea, iar turmele de animale trec pe drumul de seară la fel cum treceau și pe vremea străbunilor noștri?
Satul Viscri are un drum principal, o stradă lată, împărțită oarecum în două, jumătate transformată în loc de trecere pentru oameni și animale, jumătate acoperită cu iarbă. Casele specifice satelor săsești se întind pe o parte și pe alta a acestui drum. Sunt case cu zidurile la stradă, înalte și colorate în culori vesele, în care predomină albastrul, griul și verdele. Porțile de lemn sunt înalte, iar în spatele lor se află curtea plină de anexe gospodărești și grădini. Pe pereții de la stradă ale caselor, se pot observa diverse ornamente sau detalii informative despre proprietarii acelor case. Lumea satului pare o lume liberă, în care omul viețuiește foarte bine alături de păsările și animalele lăsate să umble cât doresc pe ulițele satului. Este o lume a prafului pe uliță, a apei luate de la cișmea, a deplasării de colo-colo cu căruța, un sat autentic, pitoresc, în care atmosfera rurală te însoțește necondiționat de la intrarea până la ieșirea din sat.
Satul Viscri ascunde totuși o bijuterie turistică: Cetatea Țărănească și Biserica Fortificată din Viscri, spre care ne-am îndreptat și noi. Am lăsat în urmă strada principală a satului și am început să urcăm pe o stradă cu case săsești, ale căror porți și garduri erau împodobite cu numeroase perechi de șosete colorate, pe care, după cum deja se știe, femeile satului le împletesc și le pun la vânzare.
Biserica evanghelică fortificată din Viscri, construită de sași în secolul al XIII-lea în locul unei vechi bazilici romane, este astăzi monument istoric. Frumoasa cetate țărănească cuprinde biserica, incinta fortificată, două turnuri, două bastioane și un turn de piatră. Așezată spre marginea satului, într-un loc retras, cetatea țărănească te atrage încă din momentul în care urci spre ea, de-a lungul zidului de piatră al curții exterioare, pe aleea de piatră mărginită de iarba verde. Construită în scop de apărare și protejare a locuitorilor, biserica este totodată și o păstrătoare a spiritului oamenilor, remarcându-se prin simplitatea liniilor, prin albul zidurilor care particularizează oarecum această biserică de multe altele. Biserica din Viscri poartă hramul Sf. Andrei și a fost atestată documentar în anul 1400, sub denumirea de Biserica Alba (Alba Eclesia), poate de la piatra din care a fost construită în varianta sa inițială, calcar alb-verzui.
Noi am ajuns într-un moment în care nu era mai nimeni acolo, fix cum ne place să fie atunci când vizităm un obiectiv turistic. Am putut astfel umbla nestingheriți prin cetate, admirând și savurând aerul vremurilor de altădată pe care construcția îl conservă atât de bine. Cetatea și biserica din Viscri nu sunt de dimensiuni mari, sunt edificii oarecum modeste comparativ cu alte lăcașuri de cult asemănătoare pe care le-am văzut. Dar în fața istoriei, modestia capătă aceleași valențe ca și măreția. Captivează, impresionează, atrage. Curtea cu piatră, zidurile albe și întregul interior copleșește prin atmosfera aparte, care te duce cu gândul înapoi, în vremuri istorice, într-o stranie simbioză dintre trecut și prezent. Ne-am plimbat de-a lungul zidurilor cetății, am mers pe dușumele care scârțâiau obosite de timp, am urcat în turnurile cetății pe scări șubrezite și de acolo, de sus, privind peisajul superb care se întindea până hăt, departe, am simțit că locul acela încărcat de istorie mă încarcă și mă revigorează extraordinar. Am admirat apoi biserica, cu toate detaliile care au făcut din ea un minunat monument istoric: altarul cu imaginea centrală: Iisus cu copiii, orga veche, amvonul și cristelnița, băncile de lemn scorojit, toate adevărate bijuterii de o valoare inestimabilă, prin faptul că sunt purtătoare ale generațiilor care s-au perindat pe acolo atâtea și atâtea veacuri. Iar liniștea…. o liniște profundă, insistentă, ce se întindea parcă până departe, până la capătul lumii, ca să se întoarcă apoi în tine, copleșindu-te.
De sus, din balconașul turnului în care mă aflam, vedeam la un moment dat imaginea unui om întins pe iarbă. Și-așa privindu-l de acolo de sus, o mică ființă întinsă pe pământul unei lumi atât de mari, într-un spațiu încărcat de istorie, imaginea aceea a devenit pentru mine simbolul a ceea ce înseamnă acel loc din Viscri: liniște, comuniune, abandonare, contopire, ieșire din tine și din timp pentru a da mâna cu istoria și cu natura.
Și acolo, din turnul cu pereții mustind de istorie și cu verdele naturii care se întindea spre zarea albastră, am înțeles. Am înțeles deodată de ce un om cum este prințul Charles a găsit în spațiul acesta locul său de evadare, la care vine câteodată pentru a se regăsi pe sine și pentru a-și primi învățămintele. Viscri este opusul a ceea ce înseamnă modernitatea și agitația secolului nostru. Este alternativa liniștită la freamătul lumii. Viscri ne întoarce în trecut, spre lumile de început și ne învață ce înseamnă smerenia, modestia, comuniunea cu natura, simplitatea și liniștea. Ne învață că numai lucurile importante dăinuie și că noi, muritorii, ne pierdem rapid în neant, prea neînsemnați pentru a ne crede invicibili. Prinț sau om de rând, istoria ne dă tuturor aceeși lecție despre obediență, despre ascultare, despre aplecare spre tâlcurile ascunse ale lumii. Cetatea din Viscri freamătă din toate acestea și-ți deschide ochii, dacă vrei să vezi; te încarcă pozitiv, te regenerează, dar totodată te marchează și te trezește, îndemnându-te să iei aminte.
Cetatea cuprinde și un muzeu pe care l-am vizitat și noi și căruia i-am apreciat bogăția de obiecte expuse. Acest muzeu al obștii săsești, întins pe trei niveluri, oferă extrem de multe detalii interesante despre viața și obiceiurile sașilor care au trăit în vechime.
Am plecat din Viscri încercând să facem ordine în gânduri și în impresii. Cu siguranță, Viscri va rămâne pentru noi satul care ne-a bulversat cel mai mult, un sat ce îmbină cel mai bine sărăcia cu grandoarea, degradarea cu rezistența, lumea măruntă cu măreția, ruina cu splendoarea.
06/07/2021
