Nu mai știu unde, am citit cândva un articol în care, cu umor, dar și cu multă simpatie față de animăluțele despre care vorbea, autorul articolului povestea cum tocmai plătise 900 lei în urma vizitei la medicul veterinar cu cele două pisici pe care le avea în dotare. Pisicile fiind bolnave, stăpânul a trebuit să le prezinte medicului, pentru a le consulta, a le stabili diagnosticul și a le da un tratament. Experiență care îl costase, dintr-un foc, 900 lei.
Dincolo de acest aspect pecuniar, autorul prezenta și motivul pentru care nu ezitase să dea acești bani pe două pisici: dragostea față de ele. Și articolul continua cu ceea ce însemnau pentru ei, ca familie, aceste două suflețele care intraseră în viața lor, pentru a le arăta prin felul lor de a se manifesta ce înseamnă atașamentul, loialitatea și iubirea.
În comentariile din josul articolului, lumea a sărit în sus: cum să dai 900 lei pentru boala a două mâțe? Cu acești bani ai fi putut hrăni unul, doi, trei copii amărâți, care nu au ce să mănânce. Unii mor de foame, iar tu dai 900 lei pe pisici?
Pe vremea când am citit articolul, experiența noastră, ca familie, cu pisicile, era abia la început. Și totuși, nu am putut să nu observ aciditatea comentariilor, răutatea unora și intenția altora de a părea buni și generoși, sugerând că ei ar fi hrănit un copil sărman decât să arunce banii pe o pisică. M-am întrebat atunci ce ne face pe noi, oamenii, superiori altor specii alături de care conviețuim de atâta amar de vreme. De ce ne considerăm atât de îndreptățiți să avem drepturi și parte de atenție și afecțiune, în defavoarea altor vietăți care ne sunt poate cu mult superioare prin simțurile pe care le dețin, prin abilitățile pe care le au și chiar prin puterea lor de a fi loiale și credincioase unor stăpâni care nu le arată întotdeauna dragoste. De ce într-o lume modernă și civilizată, cum ne pretindem a fi, animalul este încă văzut ca acea vietate care să stea la ușă, dator a ne apăra sau a ne ajuta în viața de toate zilele pentru câteva resturi de mâncare aruncate în fugă.
Dacă am fi în situația autorului articolulul respectiv, cu siguranță am face același lucru. Dacă ne-am vedea pisicile suferind, am suferi noi înșine. Am încerca să facem tot posibilul să le alungăm durerea și, ca și cel care și-a povestit experiența în articol, la fel am alerga la primul medic, pentru a le salva. Dacă ne-am gândi la bani? Absolut nicio clipă în acele momente. Și nu are nimic de a face cu faptul că nu ne-ar păsa de oameni, că nu am vrea să avem grijă de copii sărmani sau că nu am da de la noi și celor care ar avea nevoie de un pic de hrană. Nu are de a face decât cu un singur lucru: iubirea.
Foarte mult timp am desconsiderat pisicile în favoarea cățeilor. Crescând cu un cățel aproape permanent în curte, m-am atașat mai mult de aceste animale, pe care le consideram mai devotate stăpânilor decât pisicile. Între câine și pisică, câinele a avut întotdeauna câștig de cauză, motiv pentru care și alegeam de fiecare dată să avem cățel și nu pisici.
Pisicile au intrat în viața noastră abia de vreo patru ani de zile. Când băiatul cel mare a fost nevoit să stea o perioadă separat de noi, acesta și-a exprimat dorința să își ia un animăluț, care să-i fie alături mereu. Am fost de acord cu acest lucru și l-am sfătuit doar să își aleagă un animal pe care să îl poată îngriji ușor. După o scurtă căutare prin anunțurile de pe internet, alegerea era făcută: un pisoi negru și micuț, dăruit cu mult drag de o doamnă căreia pisica îi făcuse pui și cărora acum le căuta stăpâni. Așa a pătruns Cărbune în viața băiatului nostru și, ceva mai târziu, și a noastră.
Un timp, viața lui Cărbune s-a limitat doar la spațiul din apartament. Sperios peste măsură, transformat într-o umbră de nedezlipit a băiatului nostru, nu ieșea sub nicio formă din casă, iar dacă se întâmpla să intre altcineva în apartament, se făcea una cu pământul sub pat, unde rămânea ascuns până când se convingea că persoana plecase și pericolul trecuse. Singurul act de bravură era să stea pe pervazul de la fereastră și să privească strada pe care treceau continuu oameni și mașini.
Când băiatul s-a întors acasă, Cărbune a venit bineînțeles cu el. După vreo trei săptămâni de disperare, în care aproape că nu ieșea din spatele acvariului unde își găsise el cel mai sigur adăpost, Cărbune a început să exploreze încet, încet noul spațiu în care se afla. Așa a început să afle că lumea nu se reduce doar la lumea dintr-un apartament. După ce a explorat și s-a acomodat cu zona din casă, am început să îl scoatem afară, în curte. Descoperea acum iarba, florile între care stătea îndelung ascuns, gângăniile. Într-o zi a trecut pe sub gard în curtea vecinilor. Acum avea și mai mult spațiu pe care să îl cerceteze și, încet, încet, Cărbune al nostru a început să devină și el un motan normal, care să nu se mai teamă la fiecare tremurat de frunză.
Suzana a apărut în viața noastră când Cărbune era deja motan în toată firea, zdravăn și voinic. Nu am ales-o noi, ci ea ne-a ales pe noi, așa cum se și spune, că de fapt animalul își alege stăpânul și nu invers. Nu aveam deloc intenția să avem o altă pisică. Dar în ziua aceea Suzi ne-a ieșit în cale, pe stradă. Un dop de pisicuță, mică, slabă și rebegită, atât de slabă încât aveam impresia că nu are decât oase, blană și ochi. S-a strecurat de pe lângă un gard și ne-a ieșit în cale, mieunând și uitându-se cu ochii ei mari, de parcă ne cerea îndurare. Și nu am putut să rezist privirii ei. Am făcut cale întoarsă până acasă, cu ea în brațe și am lăsat-o în curte: dacă rămâne aici până ne întoarcem noi, va fi a noastră, dacă se strecoară pe undeva și pleacă, atât a fost să fie.
Și Suzi a rămas. Și, așa cum Cărbune a fost o vreme umbra băiatului, la fel Suzi a devenit umbra mea, urmându-mă peste tot cu o răbdare și o încrâncenare pe care, am zis eu, numai recunoștința le putea provoca. Eu cred și acum că Suzi știe că am salvat-o dintr-o lume în care poate nu ar fi avut multe șanse, iar pentru asta mi-a rămas atât de recunoscătoare, încât foarte mult timp nu puteam să mă mișc prin casă sau să fac ceva, fără ca Suzi să nu mă urmeze îndeaproape.
La început ne-a fost teamă că Suzana ar putea suferi din cauza lui Cărbune. Ea era doar o mânuță de pisică, el era de acum un motan de câteva ori mai mare ca ea. Am încercat să o protejăm. Dar Suzi se proteja singură, căci așa mică și amărâtă cum era, se înfoia toată la apropierea lui Cărbune, făcându-l să se retragă. Cărbune însă era mai mult curios și în doar câteva zile deja dormeau unul lângă altul, iar teama noastră că i-ar putea face ceva rău a dispărut.
De atunci, tot învăț despre pisici, despre ceea ce aduc ele în viața unei familii, a unui om. Sunt uimită de câtă afecțiune, de câtă loialitate, de câtă dragoste sunt capabile. Atât de inteligente, atât de abile, atât de atașate nu doar față de om, ci și unul față de celălalt. Pe măsură ce învățau să ne ofere nouă afecțiune, la fel învățau să-și ofere dragoste și unul altuia. Întâi a fost joaca, pe urmă a intervenit atașamentul. Suzi a devenit în scurt timp un fel de mamă pentru Cărbune, pe care îl iubea și îl alinta îndelung cu limbuța ei mică, înainte de culcare. Cel mai mult m-a uimit grija pe care o aveau unul față de celălalt, felul în care se îngrijeau și se protejau unul pe celălalt. Dacă le puneam mâncare în castronașe, verificau înainte de a se apuca să mănânce dacă și celălalt a primit mâncare. Dacă îi strigam să intre în casă de afară, prima pisică ce venea se oprea, se întorcea, aștepta, până se asigura că vine și cealaltă pisică. Dacă se întâmpla ca Cărbune să vină mai greu de prin curțile vecinilor, atunci când il strigam, Suzi îl căuta, adulmecând în aer și pe sub gard și știam întotdeauna că vine, după cum se comporta Suzi, care îl simțea și-l auzea cu mult înaintea mea venind.
Iar nouă? Ce ne-au adus nouă pisicile? O stare de incredibilă liniște, de pace în suflet și în casă. O senzație teribilă de bine, de tihnă, de căldură. Ne-au învățat să le iubim, să le apreciem, să le simțim nevoia. Când ai ceva de făcut și pisica se pune lângă tine, torcând ușurel sau dormind fără grijă, starea ei ți se transmite imediat și ție, de parcă ti-ar spune: uite, dacă mie mi-e bine, și ție ți-e bine. Mă simt liniștită când am pisica lângă mine, mă face parcă să vreau să fiu mai bună, mai caldă, mai mângâietoare, să ofer mai mult. Simt ce stare de bine îmi dăruiește prezența ei și parcă simt nevoia să dau mai departe această stare. Îmi umple sufletul cu căldura și prezența ei. Mă revigorează.
Nu de mult timp am decis să le mutăm la țară. Am zis că acolo le va fi și mai bine: mai multă curte, mai multe gângănii, iarbă prin care să se tăvălească, păsărele după care să alerge. Mai ales că și noi alegem să stăm la țară ori de câte ori ne permite timpul liber. Le-am dus cu mașina, în perioadă de concediu, ca să putem sta cu ele până se obișnuiesc. Suzi s-a acomodat imediat, i-a trebuit o zi de cercetare, mai cu teamă, apoi toată curtea a fost a ei, înnebunită de iarbă și de gângănii. Cărbune însă a revenit la spaimele lui din tinerețe și mieuna continuu, ascuns prin colțuri. Iar după o zi și o noapte în care l-am ținut în casă, de frică să nu fugă, l-am scăpat afară și dus a fost.
Cu Cărbune fugit în pădurea de lângă casă, prin satul pe care nu îl cunoștea, lumea noastră s-a dat instantaneu peste cap. Nu ne puteam găsi liniștea, întrebându-ne unde o fi fugit, ce o fi pățit, dacă îl vom mai vedea vreodată. Îl strigam ori de câte ori puteam, îl căutam prin locuri pustii, întrebam oamenii din sat dacă îl văzuseră. Cărbune însă dispăruse fără urmă. În fiecare seară puneam capul pe pernă gândindu-ne la cele mai fioroase scenarii, imaginându-ni-l mâncat de vietățile pădurii. Și un regret nespus și o stare de vinovăție ne învăluiau, stări care se frângeau mereu într-un lamentabil: sărmanul Cărbune!
A revenit după 14 zile, într-o seară, mieunând jalnic din dosul unor crengi uscate. Unde a umblat, pe unde a fost, cum a găsit drumul către casă, numai el știe. Cert este că, după bucuria regăsirii, am constatat că Cărbune și-a găsit un fel de liniște ciudată, la care nu a renunțat nici acum. Cum apar primii zori, cum simte că începe să se lumineze, cere să fie lăsat afară și imediat ce îi dăm drumul, dispare pentru toată ziua. Acum știm, stă ascuns prin curți pustii, magazii sau locuri în care oamenii ajung rar. Și, așa cum Suzi ne urmează ca un cățelus credincios pe oriunde mergem, la fel Cărbune își urmează în fiecare dimineață calea doar de el știută. Vine imediat ce se lasă seara, mieunând după mâncare și după patul cald în care se cocoloșește imediat, adormind suspinând cu resemnare sub mângâierile și alintăturile noastre, ca un prinț-cerșetor ce este.
Dacă iubim pisicile? Imens. Și noi, și copiii, am învățat enorm de la ele. Ne-au schimbat. Ne fac să fim mai buni. Observ acest lucru și la copii, care au învățat să se poartă cu grijă față de ele, să manifeste mai multă afecțiune, să le pese de animale. Aș sfătui pe oricine să lase la o parte pretenția că el este om care are drepturi depline și să se aplece mai mult către un animal din acesta cum este câinele sau pisica, să învețe de la el și să descopere cât de mult contează în rândul animalelor afecțiunea, loialitatea și dragostea. Uneori, mai mult ca la oameni.
