Vara aceasta am poposit și în Grădinile lui Zoe din Banpotoc, un loc de o splendoare incontestabilă, care mi-a spus o poveste deosebit de frumoasă, povestea unei pasiuni. Nu știam de aceste grădini. Nu știam mai nimic nici despre Banpotoc. Știam însă de un castel de poveste, un castel pe care îmi doream de mult timp să îl vizitez: Castelul Maria din Banpotoc. Doream să ajung la acest castel, să înnoptez o dată acolo, căci mi se lipise de suflet imediat ce citisem despre el de pe internet. În momentul în care ne-am decis că vom lua drumul spre zona Hunedoarei și că vom face un popas de măcar o noapte și la Castelul Maria, am intrat pe internet pentru a afla mai multe informații despre satul Banpotoc în care urma să ajungem. Așa am aflat că aici, alături de Castelul Maria, se mai află un loc de poveste și anume Grădinile lui Zoe – I Giardini di Zoe.
Este uimitor să descoperi această grădină într-un sat neștiut din România, Banpotoc, care nu s-ar deosebi prin nimic față de celălalte, dacă nu ar avea aceste două bijuterii: Castelul Maria și Grădinile lui Zoe. Grădinile nu au fost ridicate nici în București, nici în alt mare oraș al țării, ci aici, într-un sat banal din Transilvania, acolo unde creatorul său a simțit energia potrivită pentru a clădi ceea ce spiritul său îi cerea să facă. Este, de asemenea, uimitor să descoperi ce poate face pasiunea, la ce rezultate minunate te poate împinge, atunci când ceea ce îți place să faci înseamnă multă, multă muncă, dar muncă făcută cu plăcere.
Dacă dai o căutare pe internet, nu este greu să afli povestea creării acestei frumoase grădini. Sosit în România în 2001 pentru a începe o afacere cu o mică fabrică de încălțăminte deschisă în orașul Hunedoara, italianul Giovanni Savatelli a simțit nevoia unui loc liniștit, în care să meargă pentru a se relaxa. Așa se face că în anul 2003 a cumpărat în Banpotoc o bucată de teren, unde a început să facă ceea ce îi plăcea să facă de mult timp: grădinărie. Profitând de pasiunea sa pentru grădinărit, cel mai eficient mod de relaxare pentru el, italianul venea aici în fiecare zi, pentru a planta câte o floare, pentru a îngriji ceea ce era deja plantat, pentru a se bucura de liniște. Ușor, ușor, pe măsură ce cumpăra și alte bucăți de teren pe care le îmbogățea cu noi și noi specii de pomi, arbuști și plante, a început să se contureze grădina care astăzi s-a transformat, după o muncă de ani de zile, într-un loc unic în România, de o splendoare incontestabilă. Grădina a primit apoi și un nume, Zoe, după numele nepoatei italianului. În anul 2018, acesta a decis să pună grădina în circuit turistic, oferindu-ne în dar nouă, tuturor, acest colțișor de vis, de care nu putem decât să ne bucurăm.
Realizată după modelul grădinilor aristocrate din Italia, grădina propriu-zisă se întinde pe o suprafață de 3.5 ha, existând însă în jur o suprafață aproape la fel de mare, folosită pe post de pepinieră. Ea cuprinde diverse specii de plante aclimatizate la condițiile de mediu din România, fie produse chiar în țara noastră, fie aduse din Italia sau Ungaria. Grădinile lui Zoe din Banpotoc este o grădină terasată ce îmbină armonios multe specii de plante cu diverse decoruri și ornamente din piatră, fântâni arteziene, arcade cu flori, gard viu printre care se întind alei din piatră de travertin. Multe dintre aceste decorațiuni sunt realizate, după cum am aflat, de un meșter italian, dintr-un soi de rocă vulcanică numită „peperino” adusă din Italia. Undeva, la capătul grădinii centrale, se află și casa proprietarului, Villa Vinci, o casă elegantă, perfect integrată în decor, făcută pe sufletul celui care a îmbogățit atât de frumos această zonă.
Noi am ajuns în Banpotoc spre după-amiaza, iar primul popas l-am făcut chiar aici, la Grădinile lui Zoe. Imediat ce ieși din Banpotoc, mergând spre satul următor, Chimindia, un panou aflat la marginea șoselei intrate în renovare la momentul în care am fost noi îți indică faptul că ai ajuns la locul de destinație. Există o parcare mare în care îți poți lăsa mașina, nu este foarte frumos amenajată, dar te bucuri să observi câteva standuri bogate în tot felul de produse alimentare și meșteșugărești, la care am poposit și noi, pentru a arunca o privire. Aici, la marginea grădinilor, locul este frumos, cu dealurile acelea domoale acoperite de verdele naturii, dar mie mi s-a părut puțin nepotrivit faptul că ne aflam chiar sub firele de înaltă tensiune. A fost prima dată când am auzit curentul electric gâlgâind gălăgios deasupra noastră, prin firele acelea de 110kV, și chiar am stat un pic și am privit în sus, întrebându-mă ce s-ar întâmpla dacă unul dintre acele fire ar ceda. Dar asta e altă poveste!
Din parcare, urmând șirul de căsuțe cu produse artizanale, se fac două cărări care duc spre grădini, una este chiar cea pe care se află căsuțele, alta aflată pe deal, un pic mai sus de prima. Aceasta din urmă pare a fi aleea preferată, căci este umbrită de o specie de corcoduși roșii, Prunus Cerasifera Negra, arbori decorativi care, înșiruiți printre verdele gardului viu, transformă aleea într-o cărare de vis. La capătul aleii se află o poartă masivă din fier forjat, fixată în coloane de piatră pe care străjuiesc foarte deciși doi lei sculptați în piatră.
Odată pătruns în grădină, nu are cum să nu te cuprindă pe de o parte admirația, pe de altă parte aprecierea. Nu ai cum să nu admiri și să nu apreciezi munca investită aici, precizia și atenția la detalii cu care a fost creată această grădină care amintește de grădinile toscane. Totul pare calculat foarte bine, așezat la locul potrivit, nimic nu disturbă ordinea calmă a grădinii. Partea de jos, realizată aproape simetric, cuprinde pajiști verzi cu gazon bine îngrijit, bine delimitate de gardul viu, pe care diversele specii de plante sunt aranjate cât mai estetic. De-a lungul pajiștilor se întind alei din travertin, care se intersectează în fântâni arteziene decorative, ce dau grădinii aerul acela renascentist. Iar peste tot te încântă decorațiunile din piatră, vaze mari, arcade, bănci sculptate, statuiete, amfore. Este cu atât mai impresionantă frumusețea grădinii cu cât afli că aceasta este rodul unei pasiuni și nu al studiului specializat, italianul realizând totul după propria viziune, după propriile cunoștințe, așa cum și-a dorit el.
Pe partea laterală a grădinii, dealul este acoperit de tufe de trandafiri pe care le-am găsit pline de flori colorate, care zâmbeau vesel sub soarele de vară. Plimbându-te pe aleile din această parte a grădinii sau stând pur și simplu pe o bancă pentru a admira priveliștea, îți poți da mai bine seama de acolo, de sus, cât de frumos a fost gândită grădina în care te afli. Simetrie, ordine, calcul, estetică, imaginație, atenție la detalii, toate sunt caracteristici ale acestei grădini deosebite din România.
Am plecat din Grădinile lui Zoe din Banpotoc făcându-mi mie promisiunea că mă voi întoarce. Este un loc pe care trebuie să îl vezi continuu. Sunt convinsă că data viitoare când voi ajunge aici, voi găsi grădina altfel, căci această grădina este vie, un loc în continuă transformare, ce va oferi mereu alte elemente de admirație și de contemplare.
La plecare, mergând pe aleile grădinii, am descoperit undeva, ascunsă singuratic printre vegetație, și banca având numele celei care a dat numele grădinii: Zoe. Și așa cum am văzut-o acolo, singură în tufele cu flori, cu numele drag sculptat în piatră, am înțeles că acea grădină este mai mult decât o simplă grădină, este de fapt rezultatul unui suspin sufletesc, ca un oftat care închide în el și dorul, și alinarea, lipsa, chemarea, apropierea și depărtarea.
Într-un interviu acordat televiziunii române, vorbind despre grădina sa, domnul Giovanni Savatelii transmite câteva înțelepciuni pe care aș vrea să le păstrez aici, pentru că, nu știu, îmi plac, mi se par motivaționale și cred că ar trebui să le urmăm și noi:
-Zoe este nepoata mea. Dar Zoe ar putea reprezenta prototipul femeii ideale, pe care am putea-o găsi vreodată.
-Am venit să lucrez în România, unde m-am simțit ca un oaspete. Am fost bine primit. Și am simțit că trebuie să fac, la rândul meu, un gest frumos. Să aduc un semn de mulțumire celor care m-au primit printre ei.
-E important să te simți bine în locul în care trăiești.
-Sunt anumite locuri care, dincolo de înțelegerea noastră, au o încărcătură pozitivă.
-E mai bine să dăruiești decât să primești.
-Sunt vii. Nu ne dăm seama, dar plantele ne recunosc când ne aflăm în preajma lor, la fel cum ar face un cățel sau o pisică. Eu sunt convins că plantele ne percep chiar și emoțiile. Și noi ar trebui să facem la fel cu ele.
–Cea mai mare satisfacție este aceea de a realiza, seara, că ai construit ceva. Fie și numai să plantezi un singur fir.
Atât de simplu și atât de frumos spus!
Informații actualizate despre Gradinile lui Zoe din Banpotoc puteți găsi aici: igiardinidizoe.ro
