Vama Veche

Cine nu a auzit de Vama Veche? Vama Veche, satul de pe litoralul românesc, cu plajă minunată la Marea Neagră, pe care, cu ani în urmă, se adunau toți rockerii, pletoșii și libertinii, fericiți că au găsit un spațiu în care să se simtă rebeli, nesupuși, descătușați. Foarte multă vreme, Vama Veche a fost locul de vacanță al celor care visau libertate, lipsa oricărei rigori sau constrângeri, al celor care găseau aici un refugiu, departe de stresul de zi cu de zi, de viața cotidiană banală, de regulile impuse de societate și de propriile gânduri. Mergeau acolo tineri răzvrătiți, neașezați, curioși, doritori să simtă gustul libertății de a fi așa cum își doreau, mulți dedați patimilor, sensibili toți la focurile de tabără, la cântecele de chitară sub clar de lună, la băile în mare în toiul nopții și la dansurile frenetice în răsăritul de soare. Locul raiului pe pământ al tinerilor rebeli, nestatornici, pătimași sau aventurieri, lipsiți de lucruri materiale, dar cu buzunarele pline de visuri și speranțe. Cine a fost atunci în Vamă și a simțit spiritul acelei zone, în care toți erau prieteni fără ca măcar să se cunoască, trăind la unison experiențe de tineri frumoși, nebuni și descătușați poartă și acum, peste ani, dulcea amintire a acelor vremuri tumultoase.

Eu nu am cunoscut Vama aceea și nici nu mi-aș fi dorit să o cunosc, căci nu s-ar fi potrivit felului meu de a fi. Dar poveștile despre acest sat au ajuns până la mine și așa mi-a rămas Vama în minte, din povești, ca loc al vieții duse în corturi așezate pe plajă, al berii trecând în cantități nesfârșite de la unul la altul, al nudismului și muzicii rock, ca un refugiu al nonconformismului, al libertății și al vieții fără griji.

Mulți cred că Vama Veche a murit. Nostalgicii după vremurile de odinioară, în care să te simți liber era singura condiție, nu mai regăsesc mai nimic din ceea ce era atunci. Se plâng că spiritul anilor din urmă nu mai există. Dar eu cred că Vama Veche este singurul loc de pe litoralul românesc care mai trăiește încă. Sau, cel puțin, aceasta a fost impresia mea atunci când, în vara aceastui an, am pășit pentru prima dată pe plaja din Vamă.

Vara acesta împrejurările vieții ne-au purtat pașii către litoralul românesc, așa că prin luna iunie am ajuns în Constanța, apoi Mamaia, după mulți ani în care nu mai trecuserăm prin aceste localități. Am mai spus, la mare am mai fost, ani la rând cu o rigurozitate de la care ne abăteam doar dacă erau motive bine întemeiate. Dar în fiecare vară mergeam la Vadu – locul singurătăților fericite, așa cum l-am numit eu, departe de zgomotul, foiala și atmosfera specifică stațiunilor de pe țărmul Mării Negre. Așa cum odinioară vamaioții găsiseră un loc al lor, în care se simțeau ei înșiși, la fel îl găsiserăm și noi pe al nostru, ajungând aici doar în momente în care știam că nu putem fi decât noi, cerul și marea. Și ne simțeam minunat acolo.

Acum însă, ajunsă în niște locuri pe care mi le aminteam din copilărie, când veneam verile la mare, am avut un moment de mare dezamăgire, căci mi-a fost greu să regăsesc farmecul de care mă bucuram pe vremea când eram copil. Trecând pe aleile din Mamaia, punctul forte al litoralului românesc, mi s-a părut că nu găsesc acolo decât degradarea a ceea ce altădată mi se părea atât de frumos. Lume puțină, tristă parcă, plaje goale, în care nu se întâmpla nimic, aceleași hoteluri construite în perioada comunistă, acum într-o stare că parcă îți venea să le plângi de milă, străzi cu trotuare sparte, mărginite de maghernițe prin care lumea se străduia să vândă câte ceva, multă, multă mizerie, resturi de șantiere și iarbă neîngrijită. Nici măcar investițiile făcute nu au reușit să atenueze deziluzia cu care descopeream atmosfera unei stațiuni pe care altădată o adoram.

Știu că sunt încă mulți care vin la mare pe litoralul românesc și spun că se simt bine. Poate că așa și este și chiar mă bucur să aud că lumea se simte bine pe litoral, pentru că așa cred, dacă lumea se duce, litoralul mai are o șansă. Dar eu, reîntoarsă în acel loc după mult timp, cu aminitirile altor ani în minte, am simțit prea mult gustul degradării și al spațiului care piere încet încet, astfel încât să îmi mai doresc să mai bat țara în două, pentru a petrece timpul acolo. Probabil că Vadu va rămâne pentru noi, atât cât se va mai putea, singurul nostru loc de evadare pe țărmul Mării Negre.

În treacăt, plimbându-ne pe străzile din Mamaia, am adus vorba și despre Vama Veche, pe care o știam aproape: oare ce ar fi să mergem să vedem și noi acest loc pe care nu îl cunoșteam decât din poveștile altora? Ar fi oare timp de un scurt popas la Vamă? Când să ne facem timp să o vedem și noi?

Am plecat din Constanța când încă mai era dimineață, în zi de vară cu soare vesel deasupra noastră, și am luat drumul spre București, unde trebuia să facem popas. Plecam cu nostalgia vremurilor de demult și cu același veșnic regret pe care îl simt ori de câte ori mă despart de marea care îmi este atât de dragă. Și în timp ce mă străduiam să îmi așez în minte impresiile și sentimentele, încercam să mai prind cu privirea frânturi din marea albastră, care, uneori se ivea iarăși privirilor noastre. Mi-am dat seama destul de greu că, deși plecaserăm din Constanța de ceva vreme, încă vedeam marea aproape, parcă urmându-ne. De ce se ținea marea după noi, am început să mă întreb într-un final. Eram oare pe drumul cel bun? Și am realizat într-un sfârșit, din zâmbetul șăgalnic al soțului meu, că drumul nostru nu ducea spre București și că el luase, de fapt, drumul spre Vamă.

Ajunși la destinație, Vama Veche m-a vrăjit din prima. Am găsit un loc viu, o Vamă în plină forfotă, cu lume foind de colo-colo, pe plajă sau pe străzi. O lume veselă, relaxată, frumoasă, trăind bucuria de a se afla în vacanță la malul mării. Era exact ceea ce mi se părea că trebuie să fie o stațiune turistică, ceva ce mi-ar fi plăcut să găsesc și în Mamaia din care tocmai plecaserăm. Am colindat îndelung pe aleile stațiunii sau pe plajă și am luat pulsul stațiunii. Marea, plaja cu șezlonguri și baldachine, restaurantele și terasele pregătite pentru turiști, străzile pe care vedeai artiști ce își exersau priceperea, oamenii cu chipurile senine, toate mi-au plăcut, mi-au lăsat o impresie bună și m-au făcut să gândesc că, da, iată un alt loc de pe litoralul românesc în care mi-ar plăcea să mă pot întoarce.

E adevărat, sunt convinsă că Vama pe care o vedeam noi pentru prima dată nu mai era Vama despre care am vorbit la început. Vamaioții de atunci cred că ar suspina cu nostalgie în fața a ceea ce pe mine, acum, mă încânta foarte mult. Nu mi-a fost greu să înțeleg că Vama nu mai este locul tinerilor rebeli, căci pe aleile ei se plimbau acum oameni de toate vârstele, bătrâni frumoși cu spiritele tinere, familii cu bebeluși și copii, adulți stăpâni pe viețile lor și tineri gustând încă începuturile vieții. Dar ce contează până la urmă? De ce să fim triști că lucrurile se schimbă, când, se știe, nimic nu este veșnic și tot ceea ce este se află într-o continuă transformare. Dacă Vama de acum nu mai este Vama de atunci, tot ce contează de fapt este că ea încă trăiește, că este încă vie, că adună încă turiști și că oamenii se simt încă bine acolo, făcându-și fiecare propriile sale amintiri frumoase, pe care, peste vremuri, le vor păstra cu aceeași nostalgie.

Și încă ceva, un amănunt care m-a uimit teribil. Pășind pe străzile stațiunii, am avut un sentiment de déjà vu. După câteva minute de colindat pe străzile ei, am realizat că Vama Veche, acestă stațiune micuță de pe litoralul românesc seamănă foarte bine cu Ushuaia, orașul din Țara de Foc, în care poposisem într-o zi de octombrie pentru a lua vaporul în croaziera spre Peninsula Antarctica. O descoperire care m-a mirat, m-a bucurat și m-a făcut să îmbin acum plăcerea de a mă afla într-un loc românesc viu cu amintirea unei vacanțe de neuitat.

Prin ce mi s-au părut asemănătoare cele două localități?