Dacă în articolul despre Cascada Cailor spuneam că această cascadă este cel mai vizitat obiectiv turistic din Borșa, Mănăstirea Pietroasa din Borșa este cel de-al doilea. Mănăstirea aceasta este un loc de cult așezat la poalele Masivului Pietrosul, pe drumul spre Vârful Pietrosul Rodnei, într-un cadru natural de vis, în care nu ai cum să nu simți că ești parcă mai aproape de cer și de Dumnezeu.
Rareori, în vizitele mele pe la diferite mănăstiri, mi s-a întâmplat să mă bucur de mai multă armonie, pace spirituală, tihnă ca în interiorul acestei mănăstiri. Un loc în care parcă respiri curățenie, cumințenie, curățire, un cadru smerit, blând, luminos și binecuvântat și un sentiment care, nu știu, dar parcă te duce mai aproape de sfințenie. Asta înseamnă pentru mine Mănăstirea Pietroasa din Borșa.
Mănăstirea a fost ultimul loc de popas din ziua aceea în care am vizitat Borșa. Și, după toate perindările noastre prin locuri care și-au pus fiecare în parte câte un semn frumos pe sufletul nostru, parcă nici că se putea mai nimerit acest ultim popas, în care ne-am liniștit, ne-am regăsit și ne-am revigorat sufletul și inima.
Este uimitor faptul că Mănăstirea Pietroasa din Borșa este o mănăstire „tânără”, ridicată abia din 2007. Atât de bine sunt toate organizate și întreținute aici, încât am avut impresia că acest locaș are o existență de veacuri. Dar apariția lui este de dată recentă, iar povestea creării sale este impresionantă.
Familia Timiș a fost hărăzită cu nouă copii, dintre care cinci fete. Pentru că toate fetele au luat drumul vieții monahale, familia a decis să doneze o parte din terenul pe care îl deținea, pentru a se construi la doar 5km de Borșa un schit. La 26 octombrie 2007, Arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului, Înaltpreasfinţitul Părinte Justinian Chira, a pus piatra de temelie, binecuvântând înființarea schitului cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”. Așezat pe un teren abrupt, în loc retras, prieten cu natura și vântul, schitul și-a început existența bazându-se pe două calități: statornicie și perseverență. Căci fără aceste calități nu s-ar putea explica realizările administrative și duhovnicești săvârșite pe parcursul anilor, care au făcut ca, în 2013, schitul să fie ridicat la rang de mănăstire. Este și mai uimitor faptul că aceste strădanii și realizări au fost făcute de doar o mână de maici, 14 la număr, două dintre ele fiind chiar fete ale familie Timiș. Astăzi, același număr de călugărițe mențin această mănăstire drept unul dintre cele mai frumoase și bine îngrijite spații monahale din zona Maramureșului, sub buna îndrumare a stareței mănăstirii, maica Ioanichia Timiș.
În spațiul mănăstirii pătrunzi pe sub o arcadă de piatră, construcție care adăpostește de fapt clopotul mănăstirii. Apoi, în incinta acesteia am admirat clădirile ridicate, cea mai importantă fiind, bineînțeles, biserica. Aceasta este construită din lemn, acoperită cu draniță în stil specific maramureșean, iar aspectul ei general mi-a aminitit de bisericile din interiorul mănăstirii Bârsana. Există apoi o casă cu niveluri și mansardă, care adăpostește chiliile maicilor, atelierele de broderie și de croitorie, bucătăria și sala de mese. Mi-a plăcut foarte mult altarul de vară, construit din lemn frumos sculptat în motive tradiționale maramureșene, precum motivul funiei sau cel al soarelui. Am vizitat și magazinul bisericesc, de unde puteai alege dintr-o mare diversitate de obiecte cu specific maramureșean sau religios. Iar pentru oaspeții mănăstirii, mulți dintre ei turiști opriți pentru odihnă în drumul lor spre Vârful Pietrosu, a fost construită o casă de lemn rotundă, în care musafirii găsesc adăpost binemeritat și gazde blajine și ospitaliere.
Clădirile mănăstirii sunt răsfirate pe toată întinderea curții, printre alei mărginite de pajiști și multe, multe flori, troițe și băncuțe de lemn. Balcoanele acestora sunt toate împodobite cu flori vesele, proaspete, ca un imn multicolor închinat naturii veșnic ocrotitoare. Iar ceea ce m-a vrăjit mai mult a fost atmosfera, acea stare de bine care îmi dădea parcă sentimentul că mă aflu acasă, într-un spațiu intim și protector. Cred că Mănăstirea Pietroasa din Borșa este singura mănăstire vizitată în care nu am simțit în niciun fel acel interes pentru turismul monahal, pentru atragerea vizitatorilor ca să facă profit din asta; mi-a plăcut enorm modestia, discreția și simplitatea celor câteva măicuțe pe care le-am văzut de câteva ori foind prin curte, după treburile știute doar de ele. Un spațiu curat, tihnit, pozitiv, încărcat de energie bună, cu aromă de pâine caldă, de hrană spirituală pentru suflet.
Spațiul mănăstirii cuprinde și o mică păstrăvărie, cu păstrăvi săltând sprinteni într-o apă aproape cristalină, îngrijiți de maici pentru a putea fi oferiți ca hrană celor care le calcă pragul. Peste cele două bazine cu pești, a fost construit un foișor de lemn, împodobit frumos de flori, loc de odihnă și de admirație a naturii înconjurătoare.
De reținut:
– Aflată la 5 km de centrul oraşului Borşa, într-un cadru natural de vis, Mănăstirea Pietroasa este unul din cele 5 locaşuri monahale din oraşul Borşa.
– Mănăstirea are hramul „Tăierea capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul”.
– A devenit mănăstire în 2013, urmare a bunelor rânduieli săvârșite de maicile locului la schitul ridicat în 2007 pe terenul familiei Timiș.
– Mănăstirea se află în grija a doar 14 măicuțe blânde și harnice, sub îndrumarea maicii stareţe, stavrofora Ioanichia Timiş și de părintele duhovnic, ieromonahul Ambrozie Piticari.
– În spațiul mănăstirii se află ateliere de atelierele de croitorie și broderie, în care măicuțele croiesc și împobobesc vestminte bisericești.
– În 2018, biserica mănăstirii a fost sfințită de către Preasfinţitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, iar în 2019 a primit și hramul „Icoanei Maicii Domnului Prodomița”.
– Informații actualizate despre Mănăstirea Pietroasa din Borșa pot fi aflate pe pagina de facebook:
