Ruinele din Vârful Cetății au fost cel mai recent loc vizitat în localitatea Câmpu Cetății, chiar în această primăvară.
Câmpu Cetății (în maghiară Vármező) din județul Mureș, micuțul sat aflat la doar 18 km de Sovata, devine pentru noi din ce în ce mai cunoscut. De-a lungul timpului, de când l-am descoperit, ne-am delectat cu tot ce ne-a oferit încântător acest sătuc: cu priveliștea de vis sau cu obiectivele și ofertele turistice. Ne-am cazat cu plăcere la cele două pensiuni importante din sat: Hanul Pescăresc și Vandor, unde ne-am simțit foarte bine. Am călătorit prin zonă cu Mocănița, cu Safari Tours, cu ATV-uri, cu căruța, cu sania sau cu bicicleta. Am zburat cu balonul cu aer cald la festivalurile specifice care se organizează acolo. Am urcat la pas până la Lacul cu Arini și ne-am obișnuit să participăm la viața satului, alături de localnicii primitori și deschiși. Am descoperit acest sat pas cu pas, de fiecare dată experimentând ceva nou, l-am îndrăgit și acum îl simțim ca acel loc minunat numit acasă.
Primăvara aceasta am decis să atingem și ruinele din Vârful Cetății, la care încă nu ajunseserăm. Ziua caldă de sfârșit de aprilie, dorul de priveliștile atât de frumoase pe care ne-am obișnuit să le admirăm în timpul șederii noastre în această zonă a Munților Gurghiu, nostalgia după expedițiile pe munte pe care le-am tot făcut în ultimul timp cu Safari Tours și care acum, după nenorocirea de la sfârșitul iernii, nu mai sunt posibile, toate ne-au determinat să luăm la pas drumul muntelui și să atingem și acest obiectiv turistic, pe care de altfel doream de mult timp să îl vedem.
De jos, din sat, Dâmbul Cetății – cum mai este numit dealul pe care se află cetatea ce a dat numele localității – se vede ca în pozele de mai jos. Veghează peste sat ca o lumină. Are un farmec de loc ascuns, enigmatic, nedescoperit încă, deși e acolo de când lumea, străbătut la pas de generațiile de oameni. Ascunde în el tainele firii, misterele legendelor și urmele istoriei. Situat la marginea intravilanului, în locul numit „Aruncătoarea”, locul este menționat în Lista monumentelor din județul Mureș drept Așezarea Latène, „cetate” (Vár) din cultura geto-dacică așezată la confluența dintre Nirajul Mare cu Nirajul Mic. Dealul acesta pe care a fost ridicată cetatea nu este ales întâmplător, căci, probabil neacoperit de pădurile bogate din ziua de azi, oferea în trecut priveliște de jur împrejur pe o distanță foarte mare, fiind și locul care adună ultimele raze ale soarelui, până în momentul în care acesta apune.



În ziua aceea de sfârșit de aprilie, am luat drumul spre cetate pe cărarea care pornește de la izvorul aflat chiar la poalele muntelui, undeva în spatele bisericuții din sat. Deși zi caldă, primăvara abia își intra în drepturi. Prin pădurea de foioase, cu copaci ce-și ridicau trunchiurile drept spre cer, încă dezgoliți de frunze, ici colo vedeai primele vlăstare ce-și deschideau frunzulițele verzi spre soare. Pământul încă reavăn, acoperit de un covor de frunze căzute peste toamnă, fremăta parcă sub puterea primăverii, așteptând să se deschidă. Înaintam încet, fără grabă, făcându-ne simțită prezența. Urcușul nu a fost extrem de dificil. Un pic poate ceva mai greu spre partea de jos, dar mai sus, pe măsură ce ne apropiam de cetate, panta devenea tot mai ușor de urcat. După pregătirea fizică a fiecăruia.
Dealul este plin de păduri de foioase, dar îmi plăcea că printre ramurile copacilor dezgoliți puteam vedea rămânând în spate satul care ne este atât de drag. Mai sus ajunși, priveliștea s-a schimbat, satul a dispărut privirii noastre, dar puteam observa culmile munților, pantele lor abia verzui, văile dintre dealuri și cerul care se întindea peste ele ca o pătură delicată de azur.







Drumul spre ruinele din Vârful Cetății, evidențiat de marcajul roșu, sfârșește la altitudinea de 823 de metri, acolo unde un panou micuț te vestește că ai ajuns în Vârful Cetății. Din vechea cetate dacică nu a mai rămas mare lucru. Sunt câteva pietre care amintesc de vechea așezare de tip locuire civilă aparținând culturii geto-dace și datată între secolele I înainte și după Christos, din epoca La Tène (o cultură europeană care s-a dezvoltat și a înflorit în epoca târzie a fierului, între aproximativ 500 î.e.n. și cucerirea romană din secolul I î.e.n.). Pietrele de demult, ascunse sub frunze și crenguțe rupte de vânturi, purtând pe ele urmele altor vremuri, își contină liniștite existența de veacuri în desișul pădurii, așteptând pașii ocazionali ai omului care urcă din când în când până la ele, ca să le vadă.
Dincolo de istorie, există aici și numeroase legende și aproape că este dificil să mai găsești granița dintre mit și realitate. O legendă foarte frumoasă spune că în această cetate care a dat numele localității locuia fiica Ilenei Cosânzene, ce-și avea palatul la Călugăreni, un sat învecinat. Dorind să-și vadă mama mai des, fata face un pact cu diavolul, cerându-i să construiască un pod între cele două localități și promițându-i în schimb atâta aur cât încape într-o vale și atâtea monezi cât încap pe un deal. Diavolul constuiește podul, iar când acesta este gata, fata pune o monedă pe vârful degetului și un praf de aur pe podul palmei și îi spune că aceea este recompensa promisă. Supărat de păcăleala fetei, diavolul distruge podul ridicat, dar o parte din el se mai vede încă în dreptul pârâului Săcădat.
Alte legende pomenesc de zâne care au construit cetățile din zonă, distruse din păcate de intemperii și abandonate apoi de acestea. Iar amintirile oamenilor te aduc și mai aproape de legende. Sătenii cu care am vorbit au amintiri stranii despre aceste locuri. Localnicii spun că ceea ce vedem nu era o cetate de suprafață, ci că a fost construită sub pământ și-și amintesc că, fiind copii, se legau la brâu cu funii și se lăsau în jos, în grotă, unde, spun ei, după circa 20 de metri, dădeau peste o poartă mare din fier, zăbrelită bine. Bătrânii spun că în tinerețile lor urcau deseori pe munte, la lucru, și că li s-a întâmplat să audă răzbătând din pământ ecoul unor cântece sau al unor voci. Poveștile lor, pe care noi le ascultăm neîncrezători, zâmbind cu suspiciune, sunt pentru ei certitudini, iar oamenii susțin cu tărie că ceea ce au văzut sau au auzit a fost realitate și nu iluzie. Posibil! Poate că zânele din legende viețuiesc încă în ascunzișul pădurilor, printre pietrele timpului, iar mintea umană, prea mult ancorată în realitate și atinsă de puterea științei, nu mai are capacitatea de a le percepe.







Când am început urcușul către cetate, intenția noastră a fost să coborâm Dâmbul Cetății pe partea cealaltă, ca sa ajungem până la Lacul cu Arini, lacul din care beau zânele, cum l-am numit eu atunci când l-am văzut prima dată, liniștit, pierdut între păduri, cu apa care mi s-a părut atât de cristalină. Dar până la urmă ne-am întors tot pe drumul pe care urcaserăm, ajungând repede lângă izvorul de lângă care am plecat. Pașii ne alunecau pe frunzele căzute de cu toamnă, căci sub ele pământul de primăvara era încă umed. Ne opream lângă copaci cu forme ciudate, unii împresurati de ciuperci, ca niște toteme, ne bucuram de semnele verzi ale primăverii ce abia se pornea prin acele locuri și eram veseli ca niște copii puși pe șotii, semn că drumul mai mult ne revigorase decât ne obosise. Doar teama de urs – stăpânul absolut al acestor locuri – umbrise oarecum urcușul. Acum îmi doresc să refacem drumul până la cetate, dar mi-ar plăcea să nu mai fim doi, ci în grup mai numeros și gălăgios, astfel încât nicio temere să nu-mi umbrească plăcerea de a revedea urmele cetății.

.

.

.
Pentru mine, să urc până la cetate și să îi văd ruinele este o împlinire și o bucurie. Cum să nu ajung și la originile acestui sat care de ani de zile ne vrăjește cu farmecul său? M-am simțit tare bine acolo sus, în lumea legendelor, a misterelor și a vremurilor uitate. Iar dacă drumul vă poartă prin zonă și poposiți pentru mai multe zile în Câmpu Cetății, vă îndemn să faceți și voi acest traseu către ruinele din Vârful Cetății, care sigur vă va antrena, vă va forța un pic rezistența, dar totodată vă va energiza fizic și vă va revigora spiritual.
Coordonate: 46.668 : 25.00447
