Îmi amintesc precis, despre Mănăstirea Voroneț am aflat prima dată din cartea de istorie din clasa a patra, atunci când am învățat că Ștefan cel Mare a fost ctitorul său și al altor lăcașuri monahale din Bucovina. De atunci mi-a rămas în minte această mănăstire, poate pentru că aflasem totodată că e renumită prin albastrul său special, culoare care mie îmi place foarte mult.
De vizitat, am vizitat-o însă abia acum, cu foarte puțin timp în urmă. Drumul rapid prin Ținutul Mănăstirilor ne-a dat răgaz să oprim doar la o mănăstire, iar aleasa a fost Mănăstirea Voroneț, mănăstire supranumită astăzi “Capela Sixtină a Estului”. Denumirea vine de la faptul că scena Judecății de Apoi pictată pe peretele din partea de vest a mănăstirii ar fi comparabilă prin tehnica picturală și acuratețea teologică cu cea pictată, cam în același timp, de Michelangelo în Capela Sixtină.
Pentru mine, imediat ce am văzut-o, Mănăstirea Voroneț a însemnat un singur lucru: este ca o poveste despre alte povești. Căci numai așa am putut-o cataloga văzându-i bogăția de scene biblice pictate una lângă alta pe pereții săi exteriori și interiori, lucru care, cred eu, o particularizează de toate celelalte biserici și mănăstiri pe care le-am văzut până acum.
Mănăstirea Voroneț este un complex monahal construit pe valea râului Voroneț, în satul Voroneț, care astăzi este parte componentă a orașului Gura Humorului. Complexul presupune mai multe obiective care pot i vizitate:
- Biserica „Sf. Gheorghe” – construită în 1488 și suferind modificări în 1547, când mitropolitul Grigore Roșca decide construirea unui pridvor închis în partea de vest a bisericii;
- Ruinele chiliilor – care datează din secolele XV-XVIII;
- Clopotnița – datând din 1488;
- Zidul de incintă – datând din secolele XV-XVIII, cu rol de protejare a bisericii și mai ales a picturilor exterioare, aflat în prezent într-un proces de restaurare pe cale de finalizare;
- Mormântul primei starețe a mănăstirii, stavrofora Irina Păntescu;
Noi am ajuns în Voroneț spre seară. Loc turistic fiind, în fața mănăstirii există o alee cu numeroase standuri, căsuțe și tarabe în care se vând diverse produse alimentare și meșteșugărești, închise deja în momentul în care am ajuns noi. Am nimerit așadar momentul potrivit pentru a vizita mănăstirea, căci astfel am evitat aglomerația și am putut să admirăm în liniște curtea, biserica și întregul complex monahal.
De la magazinul bisericesc aflat undeva pe partea stângă a aleii, aproape de intrarea în mănăstire, am cumpărat biletele și am pătruns pe poarta complexului monahal. Imediat ce intri, dai cu ochii de renumita bisericuță, care fascinează de secole prin unicitatea picturilor sale.
Se știe că biserica aceasta, care poartă hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe – purtătorul de biruință, a fost construită într-un timp record, în doar 3 luni și 3 săptămâni, pe locul unei alte bisericuțe de lemn. Imediat după ridicarea sa, biserica a devenit rapid loc de reculegere și important centru de credință și de cultură din Moldova medievală, poate și datorită faptului că aici și-a trăit ultimii ani chiar Daniil Sihastru, cel în cinstea căruia s-a ridicat acest edificiu monahal. Pereții interiori ai bisericii au fost pictați în timpul lui Ștefan cel Mare, iar cei exteriori în timpul domniei lui Petru Rareș, fiul voievodului. Biserica a suferit foarte puține modificări față de forma sa inițială. Cea mai importantă transformare a avut loc în anul 1547, când vărul lui Petru Rareș, mitropolitul Grigore Roșca, construiește pridvorul închis din partea de vest, prin care se intră acum în biserică, pe peretele căruia este pictată celebra frescă Judecată de Apoi.
Biserica de la Voroneț este importantă prin picturile sale deosebite, solemne, monumentale, care dezvăluie unicitatea artei medievale în spațiul românesc. Picturile redau efectiv Biblia, într-un amalgam de scene biblice și sfinți, picturi realizate una lângă alta, delimitate de chenare dreptunghiulare. În interior, atrag atenția scene biblice precum: Cina cea de Taină, Împărtășirea Apostolilor, Ciclul patimilor, Spălarea picioarelor sau tabloul domnitorului Ștefan cel Mare. La exterior, picturile de pe partea de sud a bisericii sunt mai puțin conservate, aproape indescifrabile unele, în timp ce în partea de nord, picturile sunt restaurate, bine conservate și clare. Impresionantă este fresca Judecății de Apoi, pictată pe întregul perete de vest al bisericii și împărțită compozițional în patru registre. „În partea superioară se află Dumnezeu Tatăl, registrul al doilea cuprinde scena Deisis, încadrată de apostoli așezați pe scaune. De la picioarele Mântuitorului pornește un râu de foc în care păcătoșii își află chinurile. Cel de-al treilea registru este Etimasia Sfântului Duh, simbolizat în forma unui porumbel, Sfânta Evanghelie și Protopărinții neamului românesc – având spre nord un grup de credincioși călăuziți de Sfântul Apostol Pavel, iar spre sud grupurile de necredincioși care primesc dojana lui Moise. În registrul al patrulea, la mijloc, apare cumpăna care cântărește faptele bune și pe cele rele, lupta dintre îngeri și demoni pentru suflete; în zona de nord raiul, iar în cea de sud iadul.” (Wikipedia).
Picturile bisericii de la Mănăstirea Voroneț sunt unice prin mai multe aspecte. Deși sunt picturi religioase, în constituirea lor apar o mulțime de motive laice, cum ar fi instrumente muzicale moldovenești (bucium, cobză), instrumente care țin de viața pastorală, ștergare, straie populare, peisaje locale, semne zodiacale. Figurile sfinților sunt firești, însuflețite, asemenea celor reale. Culorile sunt vii, predominând albastrul, verdele și ruginiul, culori apropiate celor din natura înconjurătoare. Și, bineînțeles, renumit rămâne albastrul acestor picturi, celebrul albastru de Voroneț, format dintr-un pigment a cărui compoziție nu a fost identificată nici în zilele noastre, fiind foarte rezistent la instemperiile vremii.
Deosebit este și acoperișul de șindrilă, mult ieșit în afară, care, la prima vedere, mie mi-a creat impresia că biserica are forma unei ciupercuțe din povești. Abia ulterior am înțeles că acest acoperiș construit în așa mod își are rolul său, determinând zăpada care se adună iarna să cadă cât mai departe de zidurile bisericii, protejând astfel picturile exterioare.
Interiorul bisericii adăpostește două morminte, cel al lui Daniil Sihastru și cel al mitropolitului Grigore Roșca. Demne de văzut aici sunt și jilțurile și stranele din vremea lui Petru Rareș, printre care se află și un jilț domnesc, o adevărată capodoperă a sculpturii în lemn.
După vizitarea bisericuții, ne-am plimbat apoi prin curtea mănăstirii, care de altfel nu este foarte largă și nici ieșită din comun, cuprinzând chiliile maicilor, clopotnița din piatră, cu scară din lemn exterioară și câteva spații verzi.
Am pornit apoi pe o mică alee, spre o portiță de lemn lângă care un mic panou ne îndemna să mergem către mormântul stavroforei Irina Păntescu, despre care am aflat că a fost prima stareță a Mănăstirii Voroneț. Dincolo de portița de lemn se deschide o nouă curte, în care, am zis eu, am descoperit bucățica de rai pe care mă aștept să o găsesc la fiecare mănăstire sau biserică vizitată. Aici, în această curte, se află o altă bisericuță, în care preotul și câteva măicuțe se pregăteau să înceapă liturghia. Alături de bisericuță se găsește mormântul stareței Irina, iar în rest se întinde o livadă bine îngrijită, care, în sfârșit, mi-a dat acel sentiment de tihnă, liniște, pace cu care îmi place să-mi încarc sufletul ori de câte ori vizitez un lăcaș monahal. Savoarea peisajului în liniștea serii de mai mi-a mers la inimă și mi-a dat acea stare de bine pe care doar un loc binecuvântat ți-o poate crea.
În concluzie, fără a fi deosebit de spectaculos, complexul monahal de la Voroneț rămâne totuși o valoare națională. Biserica voronețiană, unică la noi în țară, merită să fie vizitată, apreciată, admirată, protejată, respectată. Simplă și delicată, această construcție impune prin verticalitate, prin proporţii armonioase, prin soliditatea structurii și a zidurilor, dar mai ales prin finețea și priceperea deosebită cu care se trece de la planul dreptunghiular al corpului bisericii la circularitatea absidelor. Biserica rămâne o capodoperă și prin pereții tapițați cu fresce care transmit învățăturile Scripturii, picturi remarcabile prin claritate şi rigoare, prin gama cromatică cu acorduri grave, prin expresivitatea personajelor și, bineînțeles, prin unicitatea Albastrului de Voroneț.
De reținut:
- Mănăsirea Voroneț se află în satul Voroneț, la 36 km de municipiul Suceava și la numai 4 km de centrul orașului Gura Humorului.
- Mănăstirea este ctitoria lui Ștefan cel Mare, care a mai creat, pe lângă alte numeroase biserici mai mari sau mai mici, alde două mănăstiri renumite: Mănăstirea Putna, unde este și înmormântat, și Mănăstirea Neamțului, cea mai mare ctitorie a voievodului. Lucrările la mănăstire au continuat apoi și în timpul lui Petru Rareș, fiul domnitorului.
- Biserica Mănăstirii Voroneţ a fost ridicată în anul 1488, cu ajutorul soldaților, în numai 3 luni şi 3 săptămâni, de la 26 mai la 14 septembrie 1488. Biserica poartă hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe – purtătorul de biruință.
- Pereții bisericii constituie o adevărată Biblie în imagini.
- Biserica de la Voronet este supra-numită “Capela Sixtină a Orientului”.
- Lungimea bisericii ridicate de Ştefan cel Mare este de 25,50 m, având o lărgime de 7,70 m în dreptul pronaosului şi de 10,50 m în dreptul absidelor. Simplă și predominând prin verticalitatea accentuată de acoperişurile ţuguiate şi de turla cu firide alungite, monumentul impune mai ales prin proporţiile armonioase.
- Legenda Mănăstirii este legată de personalitatea lui Daniil Sihastru, care, de altfel, și-a trăit aici ultimii 26 de ani de viață, fiind și înmormântat in acest loc. Legenda spune că, după înfrângerea de la Războieni din anul 1476, Ștefan îi cere sfatul pustnicului dacă să continue sau nu lupta. Daniil Sihastrul îl sfătuiește să continue luptele cu turcii, prevăzând că va birui, ceea ce s-a ai întâmplat. În amintirea acestei victorii, domnitorul a construit Mănăstirea Voroneț.
- Biserica din Mănăstirea de la Voroneț impresionează prin picturile sale şi prin albastrul special al acestora, cunoscut deja în istoria artei drept Albastru de Voroneţ, care nu a putut fi reprodus până în ziua de azi.
