Îmi plac extrem de mult acele situații când plecăm la drum fără niciun plan de a vizita vreun obiectiv turistic, dar când oprim totuși într-o locație apărută în drumul nostru, pe care ne decidem imediat să o vedem. Nu știu cum se face, dar parcă aceste vizite neplanificate, spontane au un farmec mult mai special decât acelea pe care ni le organizăm din timp, iar impresiile lăsate sunt mai pregnante și mai frumoase. Așa s-a întâmplat și atunci când am vizitat Castelul Rákóczi-Bornemisza din Gurghiu, aflat la doar câțiva km. de Reghin.
Într-o dimineață însorită a acestui octombrie ne aflam pe drumul dinspre Sovata spre Reghin, cu gândul de a face un scurt popas în acest oraș de pe malul râului Mureș. Mai făcuserăm acest drum și cu altă ocazie, așa că, în dreptul indicatorului care arăta drumul spre satul Urisiu de Sus, ne-am zis că nu ar strica să ne abatem un pic, să traversăm câteva sate prin care încă nu trecuserăm și să ne delectăm cu farmecul altor zone ale județului Mureș pe care încă nu le văzuserăm. Decizie bună, căci șoseaua s-a dovedit bună, iar peisajul natural la fel de frumos cum ne-am obișnuit să vedem pe oriunde am mers prin acest județ renumit prin priveliștile sale pline de farmec. Intrarea în Reghin nu s-a mai făcut așadar din direcția Sovatei, după Beica de Sus, ci un pic mai sus, după ce am lăsat în urmă sate ca Gurghiu și Solovăstru.
În Gurghiu ne-a atras însă atenția clădirea veche a unui castel ce a aparținut cândva unei familii renumite în Transilvania aflată sub conducerea Imperiului Ungar: Rákóczi. Fără să știm dacă este deschis publicului, am oprit totuși, propunându-ne să vizităm, dacă putem, Castelul Rákóczi-Bornemisza din Gurghiu.
Un singur om se afla în acel moment în spațiul castelului, paznicul acestuia, care ne-a spus că da, castelul este vizitabil doar la exterior, sfătuindu-ne să vedem neaparat parcul care se afla în spatele clădirilor.
Ce să spun? Oprirea aceasta de moment la un castel pe care nici nu știam dacă o să-l găsim deschis ne-a mers efectiv la suflet. De la simplă curiozitate, am trecut rapid la încântare, la admirație, la respect, așa cum ni se întâmplă ori de câte ori oprim la un obiectiv istoric impresionant, dar decăzut, care ne dezvăluie măreția unor timpuri ce manifesta grijă și respect pentru arhitectură și istorie, dar pe care noi acum nu le mai luăm în seamă. De la o oprire pe care am crezut-o doar cât să punem o întrebare, am ajuns la un popas de câteva ore, tihnite, relaxante, încântătoare, în care ne-am plimbat prin parc, am vizitat castelul și am stat la vorbă liniștită cu paznicul care s-a dovedit foarte binevoitor, spunându-ne tot ce știa despre locul în care ne aflam.
După cum indică și numele, Castelul Rákóczi-Bornemisza din Gurghiu a fost în stăpânirea a două familii: Rákóczi și Bornemisza. Concret, edificiul a fost construit în anii 1640 de către principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I, care și-a dorit să ridice la poalele Dealului Cetății, în stil renascentist, un castel de vânătoare ușor accesibil atunci când organiza partidele de vânătoare. Ulterior, construcția intră în posesia familiei Bornemisza, care o amanetează pentru o perioadă de 99 de ani. Vicecancelarul Ioan Bornemisza și urmașii acestuia investesc constant în acest domeniu, adăugând noi construcții în stil baroc și neoclasic și creând prin anii 1740 minunatul parc dendrologic pe care îl vizitam și noi acum.
Un alt nume pregnant care a influențat destinul castelului a fost cel al lui Rudolf de Habsburg, prințul moștenitor al Austriei, Ungariei și Boemiei, care îl folosește la sfârșitul secolului al XIX-lea drept castelul său de vânătoare. După ce acesta se sinucide în cabana sa de vânătoare din Mayerling, castelul din Gurghiu intră în posesia statului și devine din 1893 până în 1968 Școală de brigadieri silvici. În prezent, castelul se află în posesia Consiliului Județean Mureș, administrator fiind Muzeul Județean Mureș, care dorește să-l restaureze, pentru a putea deschide publicului și interiorul castelului, aflat într-o stare de degradare avansată. De altfel, o parte din fațada clădirii principale este deja renovată, prea puțin însă comparativ cu întregul ansamblu.
Castelul Rákóczi-Bornemisza din Gurghiu curpindea pe lângă clădirea principală și alte anexe, precum biserica cu plan elipsoidal, moara de hârtie, o glăjărie sau o făbricuță de porțelan.
.
.
Impresionant rămâne însă parcul dendorologic, care, cu o vechime de aproape 300 de ani, este în prezent unul dintre cele mai bine conservate parcuri istorice din Transilvania. Acesta cuprinde peste 350 de specii, multe dintre ele foarte rare, aduse din țări precum Japonia, Australia, Turcia, Statele Unite ale Americii.
În incinta parcului, mai există o căsuță, un foișor, câteva căbănuțe, o rețea de apă, o insulă și un lac în jurul căruia trăiesc păsări acvatice.
Prin acest parc ne-am plimbat și noi, îndelung, agale, abandonați, nesătuli să ne bucurăm de liniște, de farmec, de freamătul copacilor și de clipocitul apei, uimiți să descoperim un stil de viață care încununase cândva trecerea prin lume a unor oameni de demult. Mie mi-a plăcut în mod deosebit și lumina ce se strecura printre frunzele copacilor, o lumină de aur, care cădea cu aer de poveste peste aleile din parc.
După plimbarea prin parc, ne-am reîntors în curtea interioară a castelului și ne-am plimbat de-a lungul clădirilor bătrâne, roase de dinții nemiloși ai timpului. Nu știu de ce, dar parcă nu ne venea să plecăm, știam că ar trebui să încheiem vizita și totuși găseam un mic motiv care să ne mai țină un pic pe loc. Și cum nu ne dădeam duși din incinta castelului și tot încercam să amânăm momentul plecării, am intrat încet încet în vorbă cu paznicul locului, bucuros să ne împărtășească impresii și că are cu cine să își mai petreacă un pic timpul. Și, văzându-ne atât de impresionați de tot ce văzuserăm în exteriorul clădirii, domnul s-a îndurat de noi și ne-a permis să vedem câte ceva din interiorul acestuia, descuind ușile uneia dintre clădiri.
Nu ne-a fost greu să înțelegem de ce în spațiul acestuia nu mai funcționează în prezent școala; interiorul este într-adevăr într-un grad foarte mare de degradare. Uneori, mai ales de Ziua Porților Deschise, aici se mai organizează diferite activități culturale. Cu bucurie am aflat însă că, în spatele straturilor de var pe care restauratorii le-au îndepărtat cu grijă, au fost descoperite fresce ale timpurilor în care castelul era în toată splendoarea sa. Cu siguranță că, dacă edificiul va fi restaurat în totalitatea sa, frumusețea acestuia va ieși la iveală și ne va delecta cu mărturii ale vremurilor medievale, profund influenţate de valori arhitecturale şi estetice pe care le respectau și le puneau în evidență.
.
Am plecat de la Castelul Rákóczi-Bornemisza din Gurghiu impresionați și tare mulțumiți că am oprit și l-am văzut. Comparându-l cu un alt castel al județului Mureș, Castelul Teleki din Gornești, pe care l-am vizitat cu un an în urmă, aș spune că acest castel pierde din punct de vedere al construcției, dar câștigă prin parcul care îl înconjoară, o adevărată minune. Personal, m-am simțit mult mai bine la Castelul Rákóczi-Bornemisza și, dacă aș fi nevoită să repet vizita la unul dintre acestea două, aș alege cu siguranță castelul din Gurghiu.
