După ce în vara anului trecut am vizitat Mănăstirea Voroneț, ctitorie a lui Ștefan cel Mare și mănăstire parcă de poveste care mi-a plăcut, am zis că, ori de câte ori vom ajunge în apropierea vreuneia, să vizităm și alte mănăstiri ridicate la dorința acestui voievod. Se știe că Ștefan cel Mare, domnitorul Moldovei timp de 47 de ani, a fost un neobosit ctitor pentru numeroase mănăstiri și biserici răspândite mai ales prin Moldova. Și chiar dacă nu se știe cu certitudine care ar fi numărul exact al lăcașelor de cult apărute la inițiativa voievodului, se poate spune cu certitudine că numărul acestora este considerabil. Legenda spune că ori de câte ori Ștefan cel Mare se întorcea biruitor de la război, lua decizia de a construi, drept mulțumire, o nouă mănăstirea sau biserică. Așa a apărut probabil și Mănăstirea Neamț, pe care ne-am oprit să o vizităm de curând, într-o zi însorită și caldă de iarnă.
De fapt, ctitorul Mănăstirii Neamț nu este Ștefan cel Mare, ci voievodul Petru I Mușat, cel care a construit aici o biserică de piatră pe locul unei alte biserici mai vechi, Biserica Albă, construită din lemn. Din biserica ridicată de Petru I Mușat nu a mai rămas nimic, dar în locul ei, domnitorul Ștefan cel Mare a ridicat la sfârșitul secolului al XV-lea biserica ce poate fi văzută și astăzi în incinta mănăstirii și care poartă în prezent hramul Înălțarea Domnului.
Mănăstirea Neamț este o mănăstire ortodoxă de călugări, aflată în satul Mănăstirea Neamț, comuna Vânători-Neamț. Situată pe drumul zimbrilor, calea către mănăstire trece pe lângă Zimbrăria „Dragoș Vodă” și duce către ansamblul monahal, acolo unde pe o parte a parcării observi mănăstirea cu porțile larg deschise, iar pe partea cealaltă, în fața mănăstirii, se ridică Agheasmatarul, o construcție circulară, cu o cupolă prea impresionantă.
Complexul monahal este format din două biserici, biserica din mijlocul curții cu hramul Înălțarea Domnului și Biserica Sf. Gheorghe, încorporată în zidul de incintă. Pe lângă aceste două biserici, se mai află două paraclise, turnul-clopotniță cu 11 clopote, Seminarul Teologic „Veniamin Costache”, un muzeu cu o colecție de artă bisericească, sala tiparului, cea mai mare și mai veche bibliotecă mănăstirească (18.000 volume) și aghiazmatarul.
În ziua în care am fost noi, deși zi de iarnă, am găsit un spațiu monahal efervescent și animat, prin curtea acestuia foind de zor atât turiști, cât și fețe bisericești, călugări sau călugărițe. Ne-a plăcut intrarea în mănăstire, pe sub turnul-clopotniță, unde semnele vechimii erau distinctive, cu poarta din lemn masiv mâncat de timp și picturile murale atinse de trecerea vremii. Curtea mănăstirii, împrejmuită de zidul de incintă, este delimitată oarecum în două, pe partea stângă aflându-se biserica ctitorită de Ștefan cel Mare, restul fiind spațiu gol, un fel de pajiște amplă, cu câteva alei turnate în mijlocul curții. Zidul de incintă cuprinde nu doar Biserica Sf. Gheorghe, ci și chiliile călugărilor și celelalte clădiri care alcătuiesc spațiul monahal.
Am dat ocol curții, oprindu-ne pe la fiecare punct de interes, analizând și comparând. Cu tot respectul pentru locul acesta sfânt, care vine din vechime, Mănăstirea Neamț nu ne-a încântat la fel de mult așa cum au reușit să facă celelalte mănăstiri pe care le-am vizitat. Am concluzionat că este cea mai neîngrijită mănăstire vizitată de noi, în care se vede peste tot lipsa plăcerii de a face lucrurile așa cum trebuie și a interesului pentru amenajarea și îngrijirea spațiului, pentru punerea lui în valoare. Un soi de lene parcă se vedea peste tot, un fel de lasă că merge și așa, și am plecat de acolo cu certitudinea că, dacă Mănăstirea Neamț ar fi mănăstire de maici și nu de călugări, mâinile harnice și neobosite ale acestora ar face locul să înflorească.
Am regăsit în felul în care este construită Biserica Înălțarea Domnului din cadrul Mănăstirii Neamț caracteristici pe care le-am văzut și la Biserica Voroneț, vizitată cu doar câteva luni în urmă. Se vede că este aceeași viziune, același stil și că este o creație la dorința aceluiași om. E o biserică frumoasă, ce oscilează între modestie și somptuozitate. Având acoperiș de șindrilă, cu turlă octogonală, pridvor închis și abside pentagonale, această construcție impune prin verticalitate, prin proporţii armonioase, prin soliditatea structurii și a zidurilor. Se crede că fațada bisericii, frumos ornamentată în stil autohton moldovenesc, era formată din cărămizi și discuri diferit colorate, în verde, galben sau brun, urme ale culorilor fiind și astăzi vizibile pe alocuri.
.
Interiorul bisericii din incinta Mănăstirii Neamț adăpostește un obiect de mare valoare religioasă, Icoana Fecioarei Maria cu Iisus în brațe. Această icoană, despre care se crede că este făcătoare de minuni, este foarte veche, datând tocmai din anul 665, a fost pictată în Lida și are câteva particularități prin care se detașează de altele: este o icoană cu două fețe, pe o parte a sa fiind imaginea Feciorei Maria cu pruncul Iisus în brațe, iar pe partea cealaltă avându-l pictat pe Sf. Mucenic Gheorghe. O altă particularitate constă în faptul că Fecioara Maria are trei mâini, existând și o interpretare/o legendă despre cui aparține cea de a treia mână. Icoana este considerată atât de importantă, încât i s-a fixat și zi de prăznuire în calendar. Pentru protejarea ei, între anii 1844-1845, în timpul starețului Neonil, pictura a fost acoperită de o protecție metalică, ornamentată cu pietre prețioase.
După ce am vizitat spațiul mănăstiresc, am mers să vedem aghiazmatarul, clădirea circulară din fața mănăstirii. Am găsit un spațiu cu o atmosferă de bâlci, un loc în care, înghesuite claie peste grămadă, se găsesc o sumedenie de produse bisericești, de la pungi cu tot felul de produse sau simple lumânări de ceară, mir și tămâie, până la cărți, icoane, îmbrăcăminte monahală sau cruci de lemn. Un amestec neîngrijit de lucruri aruncate unele peste altele pe standuri din lemn, pe pereți, pe tarabe, pe jos, între care abia se strecoară oameni în căutarea unor chilipiruri, deși produsele mi s-au părut acolo mult mai scumpe față de cum găsesc produse asemănătoare în alte locuri. Nu mi-a plăcut deloc atmosfera pe care am găsit-o în acel spațiu ce se dorește un fel de librărie bisericească, dar nu ar fi corect să nu amintesc totuși frumoasele picturi ce îmbrăcau pereții și cupola clădirii și, mai ales, acustica deosebită a încăperii, modul spectaculos în care circulau sunetele, astfel încât vocea părea că se aude lângă tine, deși vorbitorul se afla într-o direcție și la o depărtare la care nu te așteptai.
Mănăstirea Neamț, importantă ca valoare, profundă prin istoria pe care o duce în spate, păstrătoare a unei impresionante zestre de istorie, artă și cultură românească, ar merita să fie mai iubită și mai bine îngrijită de cei care viețuiesc în incinta ei, astfel încât noi, turiștii, să o simțim mai caldă, mai primitoare, mai atrăgătoare, așa cum merită, de fapt.
