După ce în ultimii ani am colindat prin Transilvania, vizitând tot felul de cetăți și castele încărcate de o istorie fascinantă, să ajung să vizitez în sfârșit o cetate medievală moldovenească a fost pentru mine o reală bucurie. Drumurile făcute în ultima zi a anului trecut, o zi de iarnă caldă și solară, ne-au dus și către Târgu Neamț și, la vederea ruinelor cetății de pe Dealul Pleșului, am luat decizia de a opri la Cetatea Neamț, pe care doream să o văd, să o apreciez și să o compar cu vechile cetăți transilvănene.
Situată pe stânca Timuș (Dealul Cetății) de pe Culmea Pleșului, deasupra orașului Târgu Neamț, cetatea ce se ridică trufașă pe sprinceana dealului (după cum spune Negruzzi), cu zidurile albe mâncate de vremuri, este ca o invitație, o invitație spre o lume veche, dispărută, dar pe care dorești să o cunoști și să o apreciezi.
Așa că, după ce am lăsat mașina pe o străduță lăturalnică, am pornit-o ușor pe Aleea Cetății, lungă, șerpuită în jurul dealului, obositoare pentru mulți turiști, însă darnică cu frumusețea naturii, mai ales într-o zi cu soare blând și lumină plăcută, cum era aceea. Drumul tot la deal durează în jur de 15-20 de minute și i-ar putea descuraja pe mulți dintre noi, însă, din câte am înțeles, există un tractoraș care duce turiștii până sus, poate în zilele de sezon. Există din loc în loc băncuțe pe care te poți odihni sau mici standuri cu produse artizanale vândute de meșteșugarii din zonă.
Aleea sfârșește la poalele cetății și, la vederea zidurilor, am avut un prim moment de nesiguranță. Căci ceea ce de jos, din oraș, se vedeau niște ziduri încărcate de istorie, roase de vremuri și de încercările timpurilor de odinioară, acum, aflându-mă lângă ele, am găsit niște ziduri perfect netede, cu piatră minuțios așezată, prinsă în cimentul zilelor noastre. Cetatea, despre care am citit că a trecut printr-un proces de restaurare finalizat în 2006, își primește vizitatorii în haine proaspete de gală, făcându-te să te întrebi cât din ceea ce vei vedea mai este autentic, nealterat.
Cetatea Neamț este o cetate medievală din Moldova ce a făcut parte dintr-un lanț de fortificații care se întindea de la Hotin la Chilia și care era menit să asigure protecția împotriva invaziei otomane. Există două variante referitoare la numele cetății: una stipulează faptul că cetatea își trage numele de la hidronimul Neamț pe care îl poartă râul care curge la poalele muntelui, cea de a doua arată că neamț este un cuvânt de origine slavă, care înseamnă tăcut, liniștit, mut și care a fost dat locului de comunitățile slave care au trecut cândva pe aici.
Ridicarea cetății a cunoscut două faze: în prima fază este înălțată la sfârșitul secolului al XIV-lea cetatea interioară, de către Petru I, iar în faza a doua Ștefan cel Mare fortifică construcția, adăugând cetatea exterioară. Edificiul este prevăzut cu un șanț de apărare, de-a lungul căruia se află un pod din lemn sprijinit pe 11 coloane de piatră, de 8 metri înălțime, pod acum fix dar care, în vremurile medievale, avea o parte mobilă. Totul este acum renovat și, cu siguranță, departe tare de aspectul inițial al cetății.
.
Intrarea în cetate pe sub o poartă destul de banală peste care tronează o emblemă a Moldovei cu capul de zimbru nu foarte impresionantă introduce turistul într-o curte interioară în jurul căreia se află clădirile dispuse pe două niveluri. La parter, pot fi vizitate Sala Armelor, cu o veche fântână în față, un lapidarium, închisoarea și alte camere cu destinații precise: bucătăria, camera de provizii sau monetăria. La etaj, se află turnurile, Sala de sfat și de judecată, Sala armelor, Paraclisul, Iatacul și Camera de taină, Camera Domnițelor și Camera Pârcălabului, Neagra Temniță, precum și o Terasă, de unde se vede întreaga Vale a Moldovei.
.
Interiorul cetății dezamăgește prin faptul că foarte multe încăperi sunt închise, neaccesibile turiștilor, creând sentimentul de uși închise în nas. Sunt foarte multe obiecte care încearcă să recreeze atmosfera medievală, dar de multe ori încercările sunt neinspirate și alterează buna impresie pe care ar trebui să o lase o cetate din Evul Mediu. Tot timpul, intrând dintr-o încăpere în alta, m-am întrebat ce este original în ceea ce văd, căci nimic nu părea să fie dovadă ale unor vremuri de demult. Obiectele expuse mi se păreau de multe ori puerile, cum ar fi o imitație a coroanei lui Ștefan cel Mare care părea o jucărie pe care ar fi putut-o purta un copil la serbare. Manechinele care încearcă să imortalizeze oamenii vremurilor medievale sunt neatractive și așezate fie ca la expoziție, fie în poziții ciudate. Mi-a plăcut soba construită din cahle verzui din Camera de Taină, dar, deși frumoasă, părea așezată într-un loc total nepotrivit, căci este prea mare într-o încăpere prea mică și astfel nu își arată funcționalitatea. Indicatorul care îți arăta Ieșirea Secretă te ducea fix într-o cameră din care, odată intrat acolo, nu ai mai fi avut nicio șansă de scăpare, căci nu aveai pe unde. Impresia lăsată a fost aceea de organizare de mântuială, de inadvertențe care te fac să zâmbesc, de o reconstruire a atmosferei cu obiecte avute la dispoziție și nepotrivite cu epoca medievală, doar ca să umple cu ceva încăperea.
.
.
Mie vizita la Cetatea Neamț mi-a plăcut. Mi-a plăcut pentru că s-a întâmplat pe neașteptate, într-o zi frumoasă de decembrie, când nu ne-am propus să facem acest lucru decât atunci când i-am văzut zidurile sus, pe stânca Timuș. Mi-a plăcut pentru că m-am bucurat de plimbarea pe aleea care duce până la cetate prin aerul proaspăt al pădurii, mângâiați de raze calde de soare. Mi-a plăcut pentru că am putut să văd cetatea pe care o știam din lecturile mele și care apare poate cel mai des în operele literare ale scriitorilor noști, începând cu Ion Neculce și Dimitrie Cantemir și sfârșind cu Dimitrie Bolintineanu, Costache Negruzzi, Calistrat Hogaș sau Mihail Sadoveanu. Din păcate însă – și spun cu mâhnire acest lucru – Cetatea Neamț nu mi-a stârnit nicio emoție, nu mi-a transmis nicio învățătură și nu mi-a lăsat nicio lecție de viață. Nu am simțit nicio vibrație, așa cum mi s-a întâmplat să simt atunci când am vizitat alte cetăți ale vremurilor medievale și am plecat de acolo cu promisiunea unei alte întâlniri în care, cine știe, experiența va fi mai profundă și mai pe sufletul meu.
