Când am citit pentru prima dată despre Vârful Becheci, am reținut următoarea remarcă despre el: este locul în care nu doar corpul, dar și sufletul se înalță. (cf. valeanirajului.ro). Imaginea de mai sus, pe care am găsit-o pe site-ul zigzagpeharta.ro și care mi-a plăcut, precum și această sugestivă remarcă m-au făcut să-mi doresc să ajungem și noi într-o zi pe această culme, pentru a admira frumusețea locului și pentru a-i înțelege profunzimea.
Călătoria noastră spre acest vârf muntos a fost decisă brusc, într-o zi de sâmbătă în care deja hoinăream, alături de o familie de prieteni, prin Munții Gurghiului, undeva între localitățile Sovata și Eremitu. Atunci ne-a venit ideea de a urca spre Vârful Becheci și, într-adevăr, nu a fost nevoie de multă organizare pentru a lua drumul către această locație. O scurtă căutare pe Google Maps și GPS-ul ne-a indicat cea mai potrivită rută până acolo. Pentru că nu eram foarte departe de Eremitu, am ales să începem traseul chiar din această localitate și ne-am pornit din marginea satului spre un drum care se vedea urcând până sus, pe culmea unui deal, convinși că acela este drumul ce trebuie să ne ducă spre destinație.
Vârful Becheci este cel mai înalt vârf al Muntelui Becheci (1080m), munte ce face parte din componența Munților Gurghiu. Așezat în partea de est a județului Mureș, acest munte se învecinează cu Valea Nirajului, recunoscută pentru farmecul ei; poate de aceea Vârful Becheci a ajuns în prezent atât de renumit pentru frumusețea panoramei pe care o oferă. Există mai multe rute pe care se poate ajunge în acest loc, unele marcate:
- cu dungă roșie, dacă pornești din Eremitu
- cu o cruce albastră, dacă străbați traseul Săcădat->Isuica->Piatra Scrisă->Vârful Becheci
- dinspre Călugăreni, prin Șilea Nirajului, pe așa-numitul Drumul Maria
- dinspre Măgherani, prin Șilea Nirajului
- dinspre Sovata, pe Culmea Reștad și Vârful Rotund
Pe oricare traseu ai porni-o, Vârful Becheci este undeva spre mijlocul distanței dintre aceste localități.
.
Noi am ales așadar traseul ce pornea din Eremitu, fără să urmăm însă marcajul. La ieșirea din sat, de pe o cărare oarecum paralelă, am văzut drumul forestier urcând spre pădure și ne-am propus să ajungem la el, considerându-l ca fiind cel corect. Și-așa a început aventura. Căci dacă la ieșirea din sat cărarea pe care apucaserăm părea un drum neted și deloc pretențios, treptat, pe măsură ce tot urcam, cărarea se arăta tot mai nărăvașă, ascunzându-se de multe ori vederii noastre, pentru a răsări, taman când ne pierdeam speranța, câțiva metri mai incolo. Nu ne-a fost greu să înțelegem că pierduserăm calea corectă și că cea pe care apucaserăm noi nu mai fusese de mult timp călcată de om și nici nu ne ducea spre drumul forestier pe care-l văzuserăm și la care intenționam să ajungem. Făcuserăm deja kilometri buni de la ieșirea din sat, mergând fie pe netezimea drumului, fie prin hârtoape, fie prin desiș de pădure, pe o cărare prin care abia reușeam să ne strecurăm. Uneori, drumul dispărea cu totul și rătăceam de jur-împrejur până reușeam să îi luăm iarăși urma. Alteori, drumul lua forma unor șanțuri adânci, semn clar că odată, pe o vreme cu siguranță ploioasă, trecuse pe acolo poate vreo căruță, poate vreun taf forestier, în căutare de lemne. GPS-ul, derutat de învârtelile noastre pe culmile dealului, renunțase de mult să ne mai indice vreo cale. Înaintam cu îndoială, oscilând între ideea de a ne continua drumul sau cea de a face cale întoarsă, spre satul care nu se mai vedea de mult. Eram cinci și patru dintre noi ne-am fi întors cu bucurie, dacă cel de-al cincilea, mai temerar decât noi toți, nu s-ar fi ambiționat să urmeze drumul care, zicea el, odată făcut de cineva, undeva trebuia să ducă. Așa că am continuat să urmăm cărarea. UTV-ul numit Brândușa se încorda din toate șuruburile să treacă prin șanțuri și, dacă mai exista vreo îndoială asupra capacității acestei mașinuțe, felul în care a învins gropile, denivelările și povârnișurile ne-a convins definitiv de puterea ei. Iar peste toate, mai ales atunci când treceam pe drumuri atât de înguste încât trebuia sa ne ferim ca lăstărișul copacilor să nu ne intre în ochi, se adăuga teama de urs, în a cărui împărăție cu siguranță ne aflam. Dacă nici atunci nu am fost la urs acasă, apăi nu mai știu unde în alt loc am fi putut fi. Poate doar atunci când am urcat până la cetatea din Câmpu Cetății, aventură despre care am scris aici.
Când într-un final, ajunși pe o culme, am dat de o cireadă de văcuțe ce pășteau liniștite iarba muntelui, am avut sentimentul că parcă ajunseserăm la civilizație. De acolo, drumul ne-a dus pe poteci de pădure și, la o intersecție de cărări, marcajul roșu ne-a apărut deodată scrijelit pe trunchiul unui copac, semn că, într-un final, ajunseserăm pe drumul cel bun. Ne-am bucurat și am bătut din palme ca la finalul unui spectacol bun.
De aici, drumul până în Vârful Becheci nu a mai ținut mult. În față au început să se vadă la un moment dat acoperișurile ascuțite ale schitului și nu după mult timp am oprit în spatele acestui lăcaș, unde ne-am lăsat cuprinși de liniște și de farmecul priveliștii.
Vârful Becheci, astăzi arie protejată, a fost supranumit mult timp muntele sfânt. Cândva, pe acestă culme se afla o capelă romano-catolică construită în perioada medievală în cinstea Sfântului Anton, unde, de două ori pe an, veneau pelerinii din zonă pentru închinăciune. Clădirea s-a dărâmat în secolul al XVIII-lea, iar în locul ei a fost ridicat între anii 2005 – 2011 schitul care poate fi văzut în prezent și care poartă hramul Sfintei Cruci. Noi l-am găsit închis, așa cum este mai tot timpul, dar am admirat din exterior construcția din piatră, cu acoperiș ascuțit, împărțită oarecum în două aripi distincte, legate printr-o construcție mai mică, asemănătoare unei terase acoperite. Din fața schitului pornește la vale Drumul Crucilor, un drum în zigzag ce poate fi străbătut la pas, mărginit de cruci de lemn împodobite cu icoane, pe soclul cărora stau cuminți candele sau lumânări ale celor care au urcat până la capelă. Nu foarte departe de schit se află și alte obiective turistice ce pot fi văzute: un cimitir militar și un monument cu gard din zăbrele ce amintesc de luptele date în zonă în timpul primului război mondial, un obelisc-monument la vârful numit Körtövés ridicat în memoria militarilor honvezi căzuți la datorie în timpul celui de-al doilea război mondial, izvorul cu apă rece, numit Zeama Becheciului sau Piatra Spălătoare (Mosdókő), o adâncitură cu apă ce nu a secat niciodată.
Iar priveliștea? Absolut de vis! Dacă inițial citisem remarca că acesta este locul în care sufletul se înalță, acum, că mă aflam chiar pe vârful Becheci, am concluzionat că, mai mult decât atât, este locul în care Dumnezeu se lasă pe pământ, îndrăgostit și el de frumusețea acestui pământ statornic și cumpătat. Sau poate că e un pic din amândouă: când sufletul se înalță, Dumnezeu îți coboară în inimă. Au contribuit la această impresie poate și norii care învăluiau cerul până departe, trăgându-l în jos, într-un amalgam de griuri, alb și bleu. Priveliștea se întinde vast de jur-împrejur, permițându-ți să vezi cărările șerpuite, satele răsfirate printre dealuri și munții care, în linii unduite, duc până departe. Este un loc tăcut, blajin, cu o liniște copleșitoare, care ți se lipește de suflet. Taci, privești, asculți, lași sufletul să ți se înalțe, gândurile să mulțumească și ochii să admire. Te cureți, te limpezești, te smerești. Suntem praf în vânt, prea mărunți într-o lume atât de vastă, care-și ascunde măreția în umbra zidurilor pe care noi le ridicăm pentru a ne amăgi cu impresia că avem putere. Poate doar spiritul, dacă îl lăsăm liber, mai are forța să ne înalțe și să ne ducă în lumină.
La coborâre, nu ne-am mai întors, bineînțeles, pe același drum. Am ales să ne îndreptăm spre Șilea Nirajului, iar de acolo am luat calea spre Călugăreni. Este un traseu frumos, dar nici acesta nu este un drum pe care să îl poți străbate cu o mașină oarecare, fără gardă înaltă, dar pentru noi, comparativ cu drumul pe care veniserăm, a fost aproape lin. L-am străbătut repede, ajungând în Călugăreni, unde, cine dorește, poate opri să admire cel mai bătrân tei viu din Transilvania, aflat lângă vechea biserică a satului.
